Fumul se risipi repede din incaperea mica,stramta,in care ne aflam.Un pat imens fata de limitele camerei trona in mijloc,pe o podea din brad,veche,ce scartaia afon.Stateam amandoi in colturi diferite ale patului neatins,parca,niciodata de nimeni.Asternuturile erau aranjate frumos,necunoscand vreo urma de iubire,vreun sentiment aprins.Pe fundal se auzeau versurile unei piese de-a trupei Vita de vie : »…cantecul acesta e un felinar aprins/arde-n intuneric pentru oameni vii cu suflet suflet stins ».
-In ce sa cred ?
-In asta ! fac cuprinzand cu mainile orizontul,parca,tot universul.In tot !
-Cred,normal…ezita.O grimasa nervoasa i se schita la coltul gurii.
-Stii ce inseamna sa crezi in ceva ?
-Nu…nu sunt sigura…
Cad pe ganduri pastrand aceeasi masca impasibila,indiferenta.Continui oarecum mocnit,cu o voce stinsa :
-E atunci cand simti credinta arzandu-te in palma,cand o vezi mimand adrenalina pe cursul venelor tale,o auzi rabufnind de sub pietre,din gaze,de printre flori,primavara,o mirosi in orice sambure din care cealalta parte aderenta ei e formata.E precum o unda,clatinand apa ce te reprezinta pe tine.Tu o formezi,ea te modeleaza,tu o intretii iar ea sta aprinsa.
Liniste…Intr-un tarziu replica :
-Acum stiu…mima,sunetul crispat devenind din ce in ce mai indepartat.
*
Trecuse o infinitate.Timpul se scurgea prea incet,parca nici nu se misca.Era mut,orb si alb,lasand la iveala nemurirea lui.
Pozitia noastra nu se schimbase : aceeasi camera,acelasi pat,acelasi eu arzand mocnit,aceeasi ea aratand indiferenta.
Pe geam intra o randunica,incepe sa ciuguleasca parchetul ,apoi brusc,se dezintegreaza,podeaua o inghiti.
Ceva se schimbase imediat,pe parcursul a unei singure clipiri.Camera se deforma,intr-un fel,se lati,prinse culoare.Patul imens disparu din mijlocul ei,luand existenta intr-unul mai mic asezat undeva langa geam,sprijinit de perete.Incaperea era mobilata in stil vechi dar frumos.Ea statea pe un scaun,in fata unei mese.Eu nu mai eram.Priveam intamplarile din perspectiva unui semn aproape invizibil amprentat in lavabila peretelui din spatele ei.Ma concentram pentru a vedea de ce e atat de fericita…
Intr-un moment in care ea fusese atrasa de un zgomot de afara,am reusit sa vad motivul : un buchet imens de margarete trona pe mijlocul mesei din lemn,puse intr-o vaza micuta,pentru a nu eclipsa maretia florilor,vaza de o nuanta verzuie spre gri.Erau cinci.Patru margarete galbene in jurul a unei singure superbe margarete mov spre rosu.Erau parca inlantuite de o aura roscat-portocalie,un ambalaj creponat,splendid in contrast cu bobocii mici.
Langa vaza am observat o foaie,ovala,cu un aspect antic,pe care scria ceva…era o poezie !Suna cam asa :
“
In zari iti sclipesc ochii
Lumini a doua felinare
Si ma-nec in stropii
Galbenei petale de floare
Altar de voci nestinse
Altar de patimi crude
Si-un nor jos impinse
Un lant ce vesnic devenise
Si se forma incet
In timp si-n zari supuse
S-intre noi si norii suri.un cuget
In sange ne patrunse
Zadarnic caut eu
O raza de lumina
Cand printre voci si lemne de ateu
Imi stralucesti cand bezna e deplina
Si vantul scalda voci
Spumegande cu-adevar
Surad in lacrimi dulci
Ale cuvantului iubire,trainic amor.
Si suntem legati de nori
Si zburam prin ei
Dulcea mea petala aleasa dintre mii de flori
Te voi canta indelung printre zei »
Eu i-o scrisesem.Acest fapt il deduc,pentru ca nu-mi aminteam nimic.Nu stiam cum am ajuns sa-i dau acele flori,niciun amanunt,nimic.Vedeam insa clar ca e fericita…si stiam la fel de clar ca este poezia mea.
-Margaretele sunt vesele ! tipa ea,intr-o dupa-amiaza in timp ce mergeam prin parc.
-De ce spui mereu asta ,dulcinee ? intreb eu
-Dar tu de ce imi spui mereu dulcinee ?
-Pentru ca este cel mai superb epitet,dupa parerea mea,care se poate atrubui unei zeite,ca tine,ce sta si isi pierde eternitatea printre cei vii,muritori…Mihail Drumes l-a gasit.
-Imi place foarte mult cand imi spui asa,chiar ma bucura ! imi spune radiind.
-Deci … ? o zoresc eu.
-Deci ce ?A…chestia cu margaretele.Spun mereu acest lucru pentru ca ele imi invoca veselia,sunt intruchiparea ei in niste petale.Le ador !
Si ma gandeam cum ar fi daca…
O simt din nou langa mine.Deschid ochii si o vad incremenita in coltul ei de pat.Eu ma aflam in al meu.Era aceeasi camera stramta,in mijlocul careia era asezat acel pat de proportii mari.Ea statea incremenita uitandu-se spre mijlocul patului,cu un zambet sters,parca,de trecerea timpului.Uitandu-ma mai atent,chipul ii imbatranise devenind ridat iar tenul ii era alb,precum si cateva fire de par.Privea aceeasi vaza cu cinci margarete.Ofilisera,insa,cumva ei tot ii mai facea placere sa le contempleze.
Brusc,imaginea florii se inerfera cu o alta.O scena arzanda de dragoste.Ceva foarte,foarte din trecut,incat nici timpul nu mai putea sustine bine detaliile,imaginea distorsionandu-se,in locul ei reaparand aceeasi vaza.Actul sexual nu avu niciun impact asupra ei,parca,trecuta peste multe damburi,ce o zdrobira de-a lungul vietii.Eu ma holbam mirat,uitasem,dar timpul imi aminti acea clipa de fericire,acea dupa amiaza petrecuta in parcul de langa casa parintilor mei,si acea noapte superba…Insa trecu,acea zi se stinse repede,infinit de repede,palind in analele timpului,luand banala forma a unei singure clipe.Uitate…Uitate insa doar de mine.Trecu si imaginea,margaretele avand acum intaietate deplina.Ma scurg de pe asternuturile care au devenit morbid de reci,cazand in ceva non material.Ea nici nu clipi.
-Ce crezi despre Dumnezeu ? Crezi in El ?intreba in timp ce ne plimbam prin iarba.
-Deci vrei sa incep din nou sa aiurez ?intreb eu razand.
-Nu aiurezi ! imi reteza ea scurt,zambind si dand din cap negativ.Cand te aud si te privesc vorbind ma simt de parca tu ai fi maestrul iar eu invatacelul care te asculta nerabdator sa afle urmatorul cuvand.E foarte amuzant.
-Amuzant doar ?
-Tot ce este hilar este si foarte frumos…pentru mine.Deci… ?
-Nu…nu cred in Dumnezeu.Cel putin nu in cel « amenajat « ,ca sa zic asa,de Biserica,o institutie care este defapt un instrument mai mult politic decat spiritual.Cred in acel « ceva » existential care ne-a creat si care ne-a ajutat sa putem si noi procrea la randul nostru.Pana mai de curand am crezut ca El se afla in natura,in copaci,flori,ape,munti,toate resursele existente.Dar apoi am realizat ca si natura a fost creata de « ceva ».Mi-am dat seama ca Dumnezeu sta undeva intre noi si timp.Noi Il formam,credem in El,este fructul vointei.Cand crezi in tine,poti face orice !Insa Dumnezeu nu este IN noi,in interiorul nostru,decat spiritual.El este ceva material dar si non material intre noi si instrumentul ce ne duce inainte : timpul.Oamenii,impreuna cu timpul distrug acest Dumnezeu,si automat intreaga lume.Noi defrisam padurile,ajutam la incalzirea globala,poluam,in sfarsit-tot tacamul,iar timpul ne ajuta sa evoluam in propria noastra moarte,ne apropie de acea « Judecata Finala »,pomenita in Biblie.
-Crezi in Biblie,dar nu si in Dumnezeul aratat de aceasta ? intreba ea sec.
-Da ! E foarte simplu.Cred anumite lucruri din Biblie,anumite concepte reale,logice,ce ne infaptuiesc,precum si in numeroasele morale ce se pot sustrage din ea,reprezentate de « cuvantul Domnului Iisus « ,pe care personal il vad decat ca pe un mare propovaduitor.
-Frumos…pica ea pe ganduri,zambind.
*
Atmosfera deveni monotona in camera stramta,inghetata in timp.Ma chinui sa-mi dezlipesc buzele pentru a-i spune cat de mult o iubesc,pentru a-i explica…nu pot ! Totusi eu vorbesc ,vorbesc in mine cu gandul ei : « Ma intrebi mereu : »De ce esti atat de gelos ?Pe oricine.Orice baiat caruia ii zambesc… »
Cum as putea sa-i explic ca fiecare zambet pe care mi-l da ma hraneste,ma face sa prosper,sa traiesc ! Cum as putea sa-i explic frica ce ma sugruma,ce sta in mine…frica de a o pierde,frica ce nu-i fondata.Dar niciodata nu a fost si de atatea ori mi s-a adeverit.Cum as putea sa-i explic fluxul tuturor deceptiilor mele,iubirilor luate de un val mare de ura,un tsunami ce mi-a spintecat viata in doua de fiecare data cand eram fericit.Si ce ar zice cand ar auzi ca ea le-a intrecut pe toate in scurt timp ?Nu pot…nu m-ar crede,poate,nu m-ar intelege.
Niciodata nu am avut vreo fantezie cu ea.O respect prea mult .O iubesc prea mult pentru a ma gandi la aceste pofte care sunt doar atat.Niste nimicuri in comparatie cu un sarut sau un zambet rascolit din vortexul sufletului ei.Dar acele momente de tacere incarcate cu o intensitate inumana sunt din ce in ce mai rare,incat sunt uitate si produc o asemenea bucurie in mine,in eul meu jalnic,incat nici nu imi dau seama pe moment.Abia mai tarziu incep sa abund in ganduri cu ea.
-Cum ar fi daca am zbura spre nori ?o intreb.
-Hai!
-Unde?
-Spre nori,nu ? ridica ea dintr-o spranceana.
-Da…am zbura si ne-am tine de mana…visez eu.
-Si am fi legati cu lanturi ca sa nu cadem decat amandoi ,daca s-ar intampla asta,continua ea.
-Lanturile sunt o sabie cu doua taisuri…spun oarecum nesigur.Pot fi atat de stranse de noi,dar forta lor sa se nutreasca din iubirea noastra,si noi sa le simtim lejere incat nici n-ai zice ca sunt acolo.Sau pot fi stranse,tinandu-ne cu forta,devenind cel mai mare chin.
Intreba uimita :
-Si tu ce crezi ?
-Cred ca te iubesc.
Niciun raspuns.
*
Draperiile erau trase in camera,lasand lumina binefacatoare sa prospere pe peretii uscati,morti,dandu-le un strop de viata.Un aspect major se schimba : patul era sifonat.Cunostea placerea unei fiinte umane pe asternuturile ei fine.Ea statea inca pe coltul ei de pat iar eu pe al meu.Razele soarelui ii schimbau radical infatisarea ,era din nou tanara,frumoasa,radia in aura ei superba insa tot ma ignora ,pentru ea nu existam.Intre noi era arborat acelasi buchet de flori pus in vaza,de data aceasta,florile capatand viata in culorile lor vii.
Incerc intr-un moment sa ma apropii de ea,sa o strang in brate,sa o sarut…nu pot.Oare,ce-mi strange in asa fel inima,trupul,fiinta,de nu pot ?
Ea imi dadu raspunsul intrebarii mele nerostite,uitandu-se inspre un ceas blocat.Timpul.Timpul era raspunsul.Dar cum ?Da ! El reprezinta rabdarea.
-Compar relatia noastra cu o poveste,spune razand
-Cum asa ?
-Pai acum suntem la inceput,trecem de inceput,dam de cuprins si tot asa…
-Aha ! Adica o sa ajungem si la intriga nu ? O sa ne certam,constat eu.
-Da,e inevitabil,dar poate va fi o cearta constructiva,spune zambind.
-Da…apoi vom deslusi deznodamantul vesnic.
Zambetul ii pali incet.
*
O vad din nou trista,chiar daca lumina naturala inca macina moartea,monotonia,de printre noi.
De ce ? Stau si ma gandesc de ce.O nostalgie sfasietoare ma apuca brusc de inima.Mi-o inteapa…Incerc sa imi dau seama unde am gresit.Daca eu am gresit.Nu are niciun rost.O lacrima se rostogoli pe obraji,rupand solul,rupand timpul.
*
Cadem dintr-odata amandoi in parc.In acea dupa amiaza.Scapam din infern pentru a retrai clipa de fericire.Timpul se oprise pentru noi.
Sunt uimit,insa ea rade,zambeste,pare ca nici nu observa.Trec de l a agonie la extaz.Ma apropii de ea,o iau de mana ,o imbratisez ,ii mangai chipul,o sarut suav pe buzele-i marunte.O iubesc…
Totul stagneaza in jurul nostru.Numai noi traim si ne bucuram din plin.Rulam propriul nostru ghem de ata,dupa pofta noastra.Invinsesem insusi timpul.Credeam in ceva.Ii soptesc lin langa ureche,parca pentru a nu-mi auzi nimeni cuvintele,secretul,simtamintele incarcate in ele,desi parcul era gol :
-Te iubesc !
Ea nu imi raspunse.In acea clipa nu ma interesa acest amanunt.Priveam in adancul sufletului ei si vedeam ca stia,defapt,cat de mult timp a trecut.Singurul amanunt ramanea acela de a afla si ea vesnicia.
Si totusi ma va iubi vreodata ?Imi va spune asta ?Si mai ales,imi va arata ?
Parca vrand sa-mi raspunda la intrebari ma lua in brate,ma saurta incet si-mi sopti ireal,abea perceptibil : « Si eu te iubesc ! »
Apoi deschid ochii si o vad in clotul ei de pat.Ceva era schimbat,zambea,zambea spre un punct fix invizibil,in tavan.Eu cad trist pe partea mea de pat.A fost un vis.Doar un vis…
Oare ?
Un iz vag de cenusa imi invada narile.Era o zi ploioasa de iulie.pe la mijloc.Ea ma sunase cu o ora si ceva inainte sa-mi spuna sa ne intalnim la ora 16.Avea ceva de vorbit cu mine.Am acceptat ,bucuros intr-un fel ca o voi vedea,si totusi presimtimd gravitatea situatiei ce avea sa urmeze.Acel « avem ceva de vorbit « .
Se spune ca speranta moare ultima,ca ea este singura scanteie care persista si cand furtuna parca stinsese totul.In mine inca exista acel focsor,dar,recunosc,era pe moarte.Stiam.
O sun la ora 16 :10 zicandu-i ca am ajuns si ca o astept pe o alee paralela,plina de copaci,pentru a nu ma uda fleasca.Primul indiciu al sfarsitului veni izbitor,fulgerator :
-Eu am zis la 16 :30 !
-A..nu..nu,ai zis la 16 :30.Ce rost avea sa vin la 16 ? Ca sa stau ca prostul in ploaie 30 de minute ?
Se termina mica noastra cearta prin a-mi inchide telefonul.Foarte dragut.
Pe la 16 :40,apare.O vad din departare ,venind ca o fantoma spre mine.Ochii-mi o urmaresc fara sa se mai sature.O sorb in aceste ultime clipe cu o lacomie izbitoare,terifianta,de care ma sperii.
Vine sarind zburdalnica,plina de veselie.O veselie insa trista.Ne postam in mijlocul aleii,cu o umbrela neagra deasupra capului.Ochii-i sclipeau facand ziua mai putin mohorata,chiar senina.
Ne dam cu jumatate de metru mai in spate.Hm…tot in mijloc eram.Ea incepe sa rada.Pentru mine,numai amuzant nu era.Imi aminteam… »tot ce e amuzant e si frumos… »
Intreb monoton :
Deci ? Despre ce vrei sa vorbim ? …de parca eu nu as stii.
Incepe sa rada si sa zica intr-un mod neregulat ,balbait,fara sa ma fixeze cu privirea :
-Pai …aa…Doamne,nu credeam ca va fi asa de greu.
-Deci ?Spune coerent,o zoresc eu…
Dintr-odata atmosfera deveni palida,trista,morbida.Ea se facu serioasa,imi apasa ochii cu gravitatea chipului ei,transformand ploaia intr-o adevarata furtuna.
Spuse sec,prea sec :
-Vreau sa ne despartim.
Nu mi-am dat seama ce imapct vor avea aceste cuvinte asuprea mea,nu…nu am realizat niciodata.
Raman in aceeasi pozitie,nu ma clatin,nu fac nimic desi in interior,eram zdrobit,calcat in picioare.
Totusi…sper….tot eu sper :
-Motive ?
-Oh! Eram sigura!
Aproape toate motivele pentru care m-a facut culpabil i le-am dezarmat,cu argumente certe.Ea le-a acceptat,insa nimic nu se schimbase.Decizia era luata.Timpul ma invinsese pana la urma.Storsese tot din mine.
Ultimele ei fraze nu le auzisem.Fragmente de vinovatie din spusele ei se scurgeau vag prin minte,fara sa ramana acolo,disparand lin,incet.Dar disparand.Ma uitam in gol,fara sa gandesc nimic.Ii evitam chipul,evadam din mrejele ei.Tin minte cum ne despartisem la un moment dat,facand un salut schitat abstract in aer,ireal,ei si unei fantome care imi parea cunoscuta.Ma indrept incet spre statia de autobuz.Incercam sa gasesc un sentiment in mine,orice !Nimic.Spunea ca si ura este un fel de a iubi.Eu nici p-aia nu o simteam.Durerea initiala ma facu sa uit clipa de fericire si sa ma afund in infern.
Insa uitasem.Pe moment uitasem tot : de ea,de mine,de tot !
Si totusi,in final,am pierdut.
multumesc si-ti voi primi al tau " multumesc" dupa ce vei fi convins ca am fost sincera in tot ce-am zis...in absolut totul
RăspundețiȘtergere