Ceva in cale

Pe sub aceste elemente revolutionare,evolutia mea,pe langa animale,in paduri,si printre copacii rai,ce isi scutura frunzele toamna,este precara,lucida…involuez.Ceva in cale,sta mereu inaintea mea,imi spanzura gandurile cu divinitatea lui anonima.Dar e ceva acolo,un “dar” care dispare si reapare la orice fraza pe care o incrucisez cu Luna.E bine sa mananc putin din noroiul asternut pe mine,dar sa nu ma inec cu el !As putea muri,si,nu-I asa ?! Nu vreau asta…Nu vreau…

Ceva in cale sta mereu si cele ce imi cuvanta existenta miros usor putregaiul din sufletul meu,un venin dens,abundent ma poarta pe pajistea unor lacuri cu ceanura,acoperite de pete de iubire,adevar…Urasc !

Pe sub aceste domenii ale involutiei mele,stau cantand un vers uitat de tine demult.Vechiul meu Crez al unui Decedat mai imi sfideaza memoria scurta din cand in cand si imi sopteste lucruri trecute,pierdute in negura timpului.Ceva dat si un “multumesc” monoton,o frunza paralizata de amorul meu cu cerul verde.Unde ma aflu ?

Presupun un rau,hai invioreaza-ma ! Stai degeaba si curgi,mai curge si prin mine ! Mai lasa-ma albastrule,nu te vreau acum,sunt prea prins intre mine si acel zid ce ma indeparteaza de tine.Stiu,a fost frumos,pe alocuri urat,pe alocuri sumbru,pe alocuri lacrimi,dar asta este,acum,pantele noastre spre iad palesc,dispar,devin paralele.Lasa-ma acum!

Ceva in calea mea,intervine,stand cu umbra ta la o cafea pe varful unui munte.Soarele stagna usor in orizontul meu si parca imi irita ochii,mi-i scotea din oribite,insa eu nu simteam.Ucigasul nu era el,ci forta lui.Nu si-o putea controla ,ma ardea,insa era o arsura placuta,permanenta,o boala,un leac si poate…inca o ceasca de cafea,marele meu Decazut.

Ceva in calea noastra,un nimic,dar uite,vedem amandoi cum nimicul acela ne poate distruge.Un sentiment lasat in prapastia timpului sa evolueze,nu trebuie parasit acolo,trebuie ajutat sa se coaca.Ma vei ajuta ? Presupun ceva in calea mea,te-as alege pe tine,dar ai vrea ? Sa nu cazi pe drum spre mine,nu mai suport inca un mort pe constiinta.

Imi urasc evolutia,si faptul ca va trebui mereu sa dau sens unor cuvinte ce pur si simplu izvorasc din mine,nu mai vreau asta.Oricum fiecare ne alegem sensul pe care il consideram noi bun.Vreau sa aberez…

Tiran

Imi doresc in momentul de fata ca sangele tau putred sa-mi atarne de maini,amar tiran.Te urasc mai mult decat pe oricine am urat vreodata,pe tine si pe insolenta ta demna de dispret,pentru care mi-as da acum un plaman pentru a te vedea mort.Fiinte ca tine nu ar trebui sa existe in acest univers,copil comunist.Credeai ca nu am sa aflu,credeai ca toate momentele petrecute impreuna prin baruri si toate barfele pe care mi le spuneai aveau sa imi dea caldura necesara pentru a nu te face culpabil de nimic.Afla ca nu este asa!Nu sunt ca acei copii sclavi care iti idolatrizeaza eul acela jignitor umanitatii.Nu sunt ca cei ce judeca omul dupa aparentele lui inselatoare.Personaje ca tine vreau sa dispara din povestea vietii mele si am sa te scot din ea incet…atat de incet si de agonizant incat o sa implori mila si iertare trecutului,tiran al vremurilor mele !Te voi smulge din orice farama de fastuozitate si din orice gram de trecut frumos pe care l-am avut.Aceste doctrine moderne pe care multi le inghit nu merg si la mine.Nu te voi mai lasa sa-mi strapungi viata cu lama dulcelui tau venin,pe care toti il inghit si se imbata cu el,murind apoi.Eu n-am sa mor,am sa te bantui si am sa te sugrum in fiecare vis pe care o sa il ai de acum incolo,am sa ajung la tine,la acele sentimente precare ce limpezesc lacul sufletului tau.Acel suflet stingher care abea se poate numi in acest fel.Viata ta in extaz continuu sfarseste alte vieti,agonizand moral,cu timpul,fiecare fiinta ce se indupleca sa-ti stea alaturi.Esti un nimic,un nimic,din pacate,plin de tot ce poate avea un om ca tine mai frumos si anume atentie.Toata lumea pare sa te iubeasca si sa te placa,sa-i  placa mentalul tau limitat!Recunosc,si eu eram asa,dar am trecut de aparente si mi-am dat seama cat de false sunt.N-am sa te uit niciodata pentru ce mi-ai facut.Lasand la o parte toate chestiile marunte,n-am sa te iert pentru rolul tau in fondarea singurei mari…deceptii…pe care am suferito!Esti o bestie in trup de copil.Si deci societatea a ajuns pana in stagiul in care si copiii pot deveni niste monstrii.Cei ce cresc si indoapa aceste maladii cu tot ce au ei mai bun,pot la fel de bine sa fie arsi pe rug.Nimeni nu are nevoie de voi!

Iti imbeti suferinta inexistenta in amor,dragoste falsa pentru tine,prieteni apropiati,pentru tine gunoaie.Te crezi un rege peste micul tau paradis de sclavi.Dar viata iti va arata infernul in curand.Nimic nu e vesnic,nici copilaria.Imi doresc sa te vad batran,peste multi ani,cersind o bucata de paine,fara nimeni si nimic care sa te incalzeasca.Imi doresc sa realizezi atunci suferinta prin care m-ai trecut tu pe mine,intorcandu-i pe toti impotriva mea si,in acelasi timp,pe mine impotriva fiecaruia dintre ei,dandu-te cel mai bun prieten al meu.Afla ca tu esti unicul meu dusman in adevaratul sens al cuvantului.Afla ca esti singurul om in a carui balta de sange as sta.Esti singurul demon ce-mi invoca lama cutitului din bucatarie,singurul care ma omoara lent.Dar voi pune punct acestei colosale dezamagiri.

Traiam amandoi intr-o lume,din care tu ai incercat sa ma dai afara.Era insa lumea mea,lumea pe care eu mi-o imaginam,eu o faurisem.Truda si increderea pe care se baza aceasta lume erau atat de stranse incat niciodata nu mi-am inchipui monstruozitatea ascunsa sub ochii tai.Era ceva perfect si pueril pentru care merit sa ma calce o masina pe trecerea de pietoni.Tu,felinar stins,m-ai tarat prin noroiul spurcat al adolescentei,facandu-ma sa le simt lor ura indreptata asupra mea.Ura nejustificata si construita pe motivele tale false,acuzatii fara fond,stupiditati de forma.Ai fost prea dur.Insa pentru tine totul era si este un joc.Ei bine eu am sa-ti parasesc jocul inutil de distrugere a atator principii si minti copilaresti.Precum caracterul tau,si tu esti un copil,o,tu mare “zeu” al tuturor.Ai sa ajungi si tu in situatia in care sa te intrebi cine esti cu adevarat.Atunci sper sa te sinucizi,si inainte ca tot sangele sa iti paraseasca trupul,sa ma anunti,sa vin sa ma scald in el,scorpie !

Am trecut prin acesti primi doi ani amandoi.Pentru mine a fost unul dureros,pentru tine o joaca!Tu ai fost probabil singurul motiv pentru durerea inradacinata in amintirile mele.Pe sub mastile tale dezinvolte si atragatoare,ti-am citit,prea tarziu insa,tiranitatea si dorinta de a-i vedea pe altii suferind…

Printre atatea ganduri ale trecutului ce-mi zdrobesc noptile,imaginea fetei tale apare cea mai clara si veninoasa.Iti analizez zambetul acela pur inocent facand o analogie asupra raului facut si nu-mi vine sa cred ca mintea aceea bolnava a ta este imbracat atat de frumos.Vreau sa te vad suferind si vreau,macar o data in viata ta,sa iubesti pe cineva,si acel cineva sa te lase in namol.Vreau sa simti cum e si atunci sa te gandesti la toate fiintele pe care le-ai lasat in diferitele oaze de mocirla pe care tu ti le inchipui.Inutila ta masca a cazut in fata mea,dulce tiran.

Sper ca viata sa te omoare lent si sa te faca sa gusti amarul celor omorati de tine.Inchin in cinstea ta,acest pahar cu cele mai venerice boli pe care o minte de monstru le poate avea  : singuratate si deceptie.

Rationamentul unor oameni degenerati – monologul unui om normal

"Nebunie prin ura,o stare mentala proasta si trei,patru fete.Cam prin asta se caracterizeaza un om prost.Auzisem odata ca omul de acest gen se lauda  prin a cobori pe altcineva la degenerarea lui psihologica,si de a-l combate cu propria lui arma : prostia.Da,foarte adevarat.Poate ar trebui insa sa mai si invete cate ceva.Ce urasc cel mai mult la oamenii de acest gen este relatarea unor intamplari despre tine ,in care tu defapt nu ai fost,mintind si capatand un vot in plus de la respectiva persoana caruia i se “destainuie”.Ce poate fi mai paradoxal,insa,decat un prost,care isi cunoaste in termeni largi capacitatea sa bolnava de manipulare ?Mai nimic.Ma intreb cum de oamenii acestia au calitatea de a trai.Nu se plictisesc ? Ameninta prin sinucidere,fac tot felul de propaganda numai pentru a obtine un sprijin fals dar total.A,da,nu…de la mine nu mai isi primesc.Sa se sinucida ! Merita sa moara cu jugulara strans legata de teava de la calorifer. Si daca genul acesta de oameni nu o sa inceteze sa existe,o sa le fac eu asta,rand pe rand.

Distrugerea lor insa ar veni prin ceva si mai simplu decat murdarirea mainilor mele,de un sange putred si amar : lipsa de sprijin.Acesti…copii infantili,dementi,cretini plang daca nu au pe cineva aproape in fiecare moment, dar si injunghie pe la spate respectiva persoana.Iti imparti prietenia unui om ca asta si mori de mana lui.Dar asta e si problema,exista atatia oameni care sunt intr-atat de idioti incat sa le ofere un sprijin,sa le ofere niste viata prin niste cuvinte care aproba ideea lor senila si rationamentul lor de prosti.Fie ,acesti tirani merita oricum sa moara.Tu vei muri,dragul meu,in propriul tau sange.Asteapta noaptea,o auzi cum geme dupa sufletul tau ?Asteapto,si cand va veni,stii ce ai de facut.Un cutit si o mana.Ce iti trebuie mai mult ?Fa-o repede,simplu,imediat.Nu te gandi.O sa omori daca gandesti.Pentru ca acest rationament degenerat al tau ii da o exprimare vaga gandirii,incetosata.Asa ca mai bine ne parasesti acum,tanar copac,pana nu e prea tarziu.Nu iti voi inchina nimic,nu meriti nici macar un gand de-al meu,in afara de ce imi spun acum,nimic ! Esti prost,penibil,vaide capul tau!"

Inca o stea

Cerul pe care stau acum e verde !Cred ca ma voi pierde in el cateva clipe.Poate voi sta aici chiar si o vesnicie.Ah,da,asa e,tie nu iti place verdele !Amarul,delectandu-ma din el,a pierit usor,pe ochiul tau albastru,care de décor,statea si se holba inauntrul meu.Printre umbre si adaosuri materiale,poate chiar se intrezarea iubirea,un monument sacru ce reneaga acum amintirile pe care le destanui dintr-un plic mare alb.Citesc si reinviu in interiorul meu,un gand…doua ganduri…trei poate.Dar atat.Se cristalizeaza lacul pe care stateai,atat de rece si inghetat.Te avertizez,te rog,sa nu cazi in el,ar fi pacat!Printre frunze si gazon spart de voci,ti-am scris candva o poezie,era atat de stearsa,eu in locul tau i-as fi dat foc,insa tu ai iubito!Asta,ai iubit.Sau poate iubesti multe lucruri,sau poate nimic,sau poate nu inteleg…La rascruce de drum insa te-am intalnit din nou,erai superba,mandra,pe o raza albastra ce se propaga din lanul cu maci rosii,atat de rosii incat eu m-am ars in ei,si ma simteam atat de bine !Dar,fii fara grija,m-ai stins imediat.

Plecand,deci,pe un alt norisor,acum alb,iti voi scrie :”Sunt mort!”,intre randuri de ciocolata cu margarete .Un vis rosu,poate o bere,o tigara si…asta este!

Tarana,pietris,nisip…

O lingura de miere,pe langa trei sute de verze acre.Amuzant dar nefiresc,cam asa ceva…cam acum…ca niciodata.Si pentru asta uitarea nu va interveni aici.O stea se uita,doua,trei,o mie…dar luceafarul niciodata.Si totusi pe langa aceste franturi de gand,ce-mi ghideaza acum condeiul,cad surazand intr-o balta de apa.Sunt mort de sete,beau,ma imbat din splendoarea ei alunecand pe gatul meu uscat.Ciudat,e o senzatie de viata,doar pe moment.Apoi,dupa ce balta se va termina,si s-a terminat! Voi cadea din nou…

O foaie,un creion si inspiratie…

Adanca mea perceptie asupra ta este cam…nu asa de adanca.Te consider o statuie ce merita sa traiasca si sa-si arate splendoarea lumii albastre,cerului innorat,si unui om sinucis de mana altcuiva,draga Aberatie…Un om credul si superstitios poate sa inceapa sa asculte multimea tuturor frunzelor ce cad in acelasi timp pe pamant,poate ar provoca un cutremur,nu?Si totusi razi la asemenea fraze ilogice,nu te gandesti la substrat.Mai stai si reflecteaza.

Un tablou,o panza…Dar rama ?

Spre deosebire de atunci,acum sunt confuz,in tunelul acesta inchis,innegrit de geamuri fumurii,de umbre de ceanura,de oameni crispati de soarele argintiu.Dar peste raul acesta de rece incerc sa trec cu pluta,sper ca nu ma voi scufunda,si daca s-as intampla asta,as dori un trunchi de copac,va rog,mi-as scrie povestea vietii in timp ce mor inghentand.Am timp,e scurta.

Si deci,aici termin acest monolog.Un rand ,un vers ,o rima,dintr-o viata pe cale de a fi uitata.Si rup sigiliul baxului de sticle de vodka,va dau sa beti,sarmanii mei musafiri,caci niciunul nu se va mai imbata,sub apa dintre ochii mei,sub albastrul ce se reflecta candva in ei,dus acum,pe alte culmi mascate.

Un inceput,un cuprins,un sfarsit.

O clipa de fericire,o eternitate de infern

Fumul se risipi repede din incaperea mica,stramta,in care ne aflam.Un pat imens fata de limitele camerei trona in mijloc,pe o podea din brad,veche,ce scartaia afon.Stateam amandoi in colturi diferite ale patului neatins,parca,niciodata de nimeni.Asternuturile erau aranjate frumos,necunoscand vreo urma de iubire,vreun sentiment aprins.Pe fundal se auzeau versurile unei piese de-a trupei Vita de vie : »…cantecul acesta e un felinar aprins/arde-n intuneric pentru oameni vii cu suflet suflet stins ».

*

-Spune-mi, crezi ?intreb eu.

-In ce sa cred ?

-In asta ! fac cuprinzand cu mainile orizontul,parca,tot universul.In tot !

-Cred,normal…ezita.O grimasa nervoasa i se schita la coltul gurii.

-Stii ce inseamna sa crezi in ceva ?

-Nu…nu sunt sigura…

Cad pe ganduri pastrand aceeasi masca impasibila,indiferenta.Continui oarecum mocnit,cu o voce stinsa :

-E atunci cand simti credinta arzandu-te in palma,cand o vezi mimand adrenalina pe cursul venelor tale,o auzi rabufnind de sub pietre,din gaze,de printre flori,primavara,o mirosi in orice sambure din care cealalta parte aderenta ei e formata.E precum o unda,clatinand apa ce te reprezinta pe tine.Tu o formezi,ea te modeleaza,tu o intretii iar ea sta aprinsa.

Liniste…Intr-un tarziu replica :

-Acum stiu…mima,sunetul crispat devenind din ce in ce mai indepartat.

*

Trecuse o infinitate.Timpul se scurgea prea incet,parca nici nu se misca.Era mut,orb si alb,lasand la iveala nemurirea lui.

Pozitia noastra nu se schimbase : aceeasi camera,acelasi pat,acelasi eu arzand mocnit,aceeasi ea aratand indiferenta.

Pe geam intra o randunica,incepe sa ciuguleasca parchetul ,apoi brusc,se dezintegreaza,podeaua o inghiti.

Ceva se schimbase imediat,pe parcursul a unei singure clipiri.Camera se deforma,intr-un fel,se lati,prinse culoare.Patul imens disparu din mijlocul ei,luand existenta intr-unul mai mic asezat undeva langa geam,sprijinit de perete.Incaperea era mobilata in stil vechi dar frumos.Ea statea pe un scaun,in fata unei mese.Eu nu mai eram.Priveam intamplarile din perspectiva unui semn aproape invizibil amprentat in lavabila peretelui din spatele ei.Ma concentram pentru a vedea de ce e atat de fericita…

Intr-un moment in care ea fusese atrasa de un zgomot de afara,am reusit sa vad motivul : un buchet imens de margarete trona pe mijlocul mesei din lemn,puse intr-o vaza micuta,pentru a nu eclipsa maretia florilor,vaza de o nuanta verzuie spre gri.Erau cinci.Patru margarete galbene in jurul a unei singure superbe margarete mov spre rosu.Erau parca inlantuite de o aura roscat-portocalie,un ambalaj creponat,splendid in contrast cu bobocii mici.

Langa vaza am observat o foaie,ovala,cu un aspect antic,pe care scria ceva…era o poezie !Suna cam asa :

“

In zari iti sclipesc ochii

Lumini a doua felinare

Si ma-nec in stropii

Galbenei petale de floare

Altar de voci nestinse

Altar de patimi crude

Si-un nor jos impinse

Un lant ce vesnic devenise

Si se forma incet

In timp si-n zari supuse

S-intre noi si norii suri.un cuget

In sange ne patrunse

Zadarnic caut eu

O raza de lumina

Cand printre voci si lemne de ateu

Imi stralucesti cand bezna e deplina

Si vantul scalda voci

Spumegande cu-adevar

Surad in lacrimi dulci

Ale cuvantului iubire,trainic amor.

Si suntem legati de nori

Si zburam prin ei

Dulcea mea petala aleasa dintre mii de flori

Te voi canta indelung printre zei »

Eu i-o scrisesem.Acest fapt il deduc,pentru ca nu-mi aminteam nimic.Nu stiam cum am ajuns sa-i dau acele flori,niciun amanunt,nimic.Vedeam insa clar ca e fericita…si stiam la fel de clar ca este poezia mea.

*

-Margaretele sunt vesele ! tipa ea,intr-o dupa-amiaza in timp ce mergeam prin parc.

-De ce spui mereu asta ,dulcinee ? intreb eu

-Dar tu de ce imi spui mereu dulcinee ?

-Pentru ca este cel mai superb epitet,dupa parerea mea,care se poate atrubui unei zeite,ca tine,ce sta si isi pierde eternitatea printre cei vii,muritori…Mihail Drumes l-a gasit.

-Imi place foarte mult cand imi spui asa,chiar ma bucura ! imi spune radiind.

-Deci … ? o zoresc eu.

-Deci ce ?A…chestia cu margaretele.Spun mereu acest lucru pentru ca ele imi invoca veselia,sunt intruchiparea ei in niste petale.Le ador !

Si ma gandeam cum ar fi daca…

*

O simt din nou langa mine.Deschid ochii si o vad incremenita in coltul ei de pat.Eu ma aflam in al meu.Era aceeasi camera stramta,in mijlocul careia era asezat acel pat de proportii mari.Ea statea incremenita uitandu-se spre mijlocul patului,cu un zambet sters,parca,de trecerea timpului.Uitandu-ma mai atent,chipul ii imbatranise devenind ridat iar tenul ii era alb,precum si cateva fire de par.Privea aceeasi vaza cu cinci margarete.Ofilisera,insa,cumva ei tot ii mai facea placere sa le contempleze.

Brusc,imaginea florii se inerfera cu o alta.O scena arzanda de dragoste.Ceva foarte,foarte din trecut,incat nici timpul nu mai putea sustine bine detaliile,imaginea distorsionandu-se,in locul ei reaparand aceeasi vaza.Actul sexual nu avu niciun impact asupra ei,parca,trecuta peste multe damburi,ce o zdrobira de-a lungul vietii.Eu ma holbam mirat,uitasem,dar timpul imi aminti acea clipa de fericire,acea dupa amiaza petrecuta in parcul de langa casa parintilor mei,si acea noapte superba…Insa trecu,acea zi se stinse repede,infinit de repede,palind in analele timpului,luand banala forma a unei singure clipe.Uitate…Uitate insa doar de mine.Trecu si imaginea,margaretele avand acum intaietate deplina.Ma scurg de pe asternuturile care au devenit morbid de reci,cazand in ceva non material.Ea nici nu clipi.

*

-Ce crezi despre Dumnezeu ? Crezi in El ?intreba in timp ce ne plimbam prin iarba.

-Deci vrei sa incep din nou sa aiurez ?intreb eu razand.

-Nu aiurezi ! imi reteza ea scurt,zambind si dand din cap negativ.Cand te aud si te privesc vorbind ma simt de parca tu ai fi maestrul iar eu invatacelul care te asculta nerabdator sa afle urmatorul cuvand.E foarte amuzant.

-Amuzant doar ?

-Tot ce este hilar este si foarte frumos…pentru mine.Deci… ?

-Nu…nu cred in Dumnezeu.Cel putin nu in cel « amenajat « ,ca sa zic asa,de Biserica,o institutie care este defapt un instrument mai mult politic decat spiritual.Cred in acel « ceva » existential care ne-a creat si care ne-a ajutat sa putem si noi procrea la randul nostru.Pana mai de curand am crezut ca El se afla in natura,in copaci,flori,ape,munti,toate resursele existente.Dar apoi am realizat ca si natura a fost creata de « ceva ».Mi-am dat seama ca Dumnezeu sta undeva intre noi si timp.Noi Il formam,credem in El,este fructul vointei.Cand crezi in tine,poti face orice !Insa Dumnezeu nu este IN noi,in interiorul nostru,decat spiritual.El este ceva material dar si non material intre noi si instrumentul ce ne duce inainte : timpul.Oamenii,impreuna cu timpul distrug acest Dumnezeu,si automat intreaga lume.Noi defrisam padurile,ajutam la incalzirea globala,poluam,in sfarsit-tot tacamul,iar timpul ne ajuta sa evoluam in propria noastra moarte,ne apropie de acea « Judecata Finala »,pomenita in Biblie.

-Crezi in Biblie,dar nu si in Dumnezeul aratat de aceasta ? intreba ea sec.

-Da ! E foarte simplu.Cred anumite lucruri din Biblie,anumite concepte reale,logice,ce ne infaptuiesc,precum si in numeroasele morale ce se pot sustrage din ea,reprezentate de « cuvantul Domnului Iisus « ,pe care personal il vad decat ca pe un mare propovaduitor.

-Frumos…pica ea pe ganduri,zambind.

*

Atmosfera deveni monotona in camera stramta,inghetata in timp.Ma chinui sa-mi dezlipesc buzele pentru a-i spune cat de mult o iubesc,pentru a-i explica…nu pot ! Totusi eu vorbesc ,vorbesc in mine cu gandul ei : « Ma intrebi mereu : »De ce esti atat de gelos ?Pe oricine.Orice baiat caruia ii zambesc… »

Cum as putea sa-i explic ca fiecare zambet pe care mi-l da ma hraneste,ma face sa prosper,sa traiesc ! Cum as putea sa-i explic frica ce ma sugruma,ce sta in mine…frica de a o pierde,frica ce nu-i fondata.Dar niciodata nu a fost si de atatea ori mi s-a adeverit.Cum as putea sa-i explic fluxul tuturor deceptiilor mele,iubirilor luate de un val mare de ura,un tsunami ce mi-a spintecat viata in doua de fiecare data cand eram fericit.Si ce ar zice cand ar auzi ca ea le-a intrecut pe toate in scurt timp ?Nu pot…nu m-ar crede,poate,nu m-ar intelege.

Niciodata nu am avut vreo fantezie cu ea.O respect prea mult .O iubesc prea mult pentru a ma gandi la aceste pofte care sunt doar atat.Niste nimicuri in comparatie cu un sarut sau un zambet rascolit din vortexul sufletului ei.Dar acele momente de tacere incarcate cu o intensitate inumana sunt din ce in ce mai rare,incat sunt uitate si produc o asemenea bucurie in mine,in eul meu jalnic,incat nici nu imi dau seama pe moment.Abia mai tarziu incep sa abund in ganduri cu ea.

*

-Cum ar fi daca am zbura spre nori ?o intreb.

-Hai!

-Unde?

-Spre nori,nu ? ridica ea dintr-o spranceana.

-Da…am zbura si ne-am tine de mana…visez eu.

-Si am fi legati cu lanturi ca sa nu cadem decat amandoi ,daca s-ar intampla asta,continua ea.

-Lanturile sunt o sabie cu doua taisuri…spun oarecum nesigur.Pot fi atat de stranse de noi,dar forta lor sa se nutreasca din iubirea noastra,si noi sa le simtim lejere incat nici n-ai zice ca sunt acolo.Sau pot fi stranse,tinandu-ne cu forta,devenind cel mai mare chin.

Intreba uimita :

-Si tu ce crezi ?

-Cred ca te iubesc.

Niciun raspuns.

*

Draperiile erau trase in camera,lasand lumina binefacatoare sa prospere pe peretii uscati,morti,dandu-le un strop de viata.Un aspect major se schimba : patul era sifonat.Cunostea placerea unei fiinte umane pe asternuturile ei fine.Ea statea inca pe coltul ei de pat iar eu pe al meu.Razele soarelui ii schimbau radical infatisarea ,era din nou tanara,frumoasa,radia in aura ei superba insa tot ma ignora ,pentru ea nu existam.Intre noi era arborat acelasi buchet de flori pus in vaza,de data aceasta,florile capatand viata in culorile lor vii.

Incerc intr-un moment sa ma apropii de ea,sa o strang in brate,sa o sarut…nu pot.Oare,ce-mi strange in asa fel inima,trupul,fiinta,de nu pot ?

Ea imi dadu raspunsul intrebarii mele nerostite,uitandu-se inspre un ceas blocat.Timpul.Timpul era raspunsul.Dar cum ?Da ! El reprezinta rabdarea.

*

-Compar relatia noastra cu o poveste,spune razand

-Cum asa ?

-Pai acum suntem la inceput,trecem de inceput,dam de cuprins si tot asa…

-Aha ! Adica o sa ajungem si la intriga nu ? O sa ne certam,constat eu.

-Da,e inevitabil,dar poate va fi o cearta constructiva,spune zambind.

-Da…apoi vom deslusi deznodamantul vesnic.

Zambetul ii pali incet.

*

O vad din nou trista,chiar daca lumina naturala inca macina moartea,monotonia,de printre noi.

De ce ? Stau si ma gandesc de ce.O nostalgie sfasietoare ma apuca brusc de inima.Mi-o inteapa…Incerc sa imi dau seama unde am gresit.Daca eu am gresit.Nu are niciun rost.O lacrima se rostogoli pe obraji,rupand solul,rupand timpul.

*

Cadem dintr-odata amandoi in parc.In acea dupa amiaza.Scapam din infern pentru a retrai clipa de fericire.Timpul se oprise pentru noi.

Sunt uimit,insa ea rade,zambeste,pare ca nici nu observa.Trec de l a agonie la extaz.Ma apropii de ea,o iau de mana ,o imbratisez ,ii mangai chipul,o sarut suav pe buzele-i marunte.O iubesc…

Totul stagneaza in jurul nostru.Numai noi traim si ne bucuram din plin.Rulam propriul nostru ghem de ata,dupa pofta noastra.Invinsesem insusi timpul.Credeam in ceva.Ii soptesc lin langa ureche,parca pentru a nu-mi auzi nimeni cuvintele,secretul,simtamintele incarcate in ele,desi parcul era gol :

-Te iubesc !

Ea nu imi raspunse.In acea clipa nu ma interesa acest amanunt.Priveam in adancul sufletului ei si vedeam ca stia,defapt,cat de mult timp a trecut.Singurul amanunt ramanea acela de a afla si ea vesnicia.

Si totusi ma va iubi vreodata ?Imi va spune asta ?Si mai ales,imi va arata ?

Parca vrand sa-mi raspunda la intrebari ma lua in brate,ma saurta incet si-mi sopti ireal,abea perceptibil : « Si eu te iubesc ! »

Apoi deschid ochii si o vad in clotul ei de pat.Ceva era schimbat,zambea,zambea spre un punct fix invizibil,in tavan.Eu cad trist pe partea mea de pat.A fost un vis.Doar un vis…

Oare ?

*

Un iz vag de cenusa imi invada narile.Era o zi ploioasa de iulie.pe la mijloc.Ea ma sunase cu o ora si ceva inainte sa-mi spuna sa ne intalnim la ora 16.Avea ceva de vorbit cu mine.Am acceptat ,bucuros intr-un fel ca o voi vedea,si totusi presimtimd gravitatea situatiei ce avea sa urmeze.Acel « avem ceva de vorbit « .

Se spune ca speranta moare ultima,ca ea este singura scanteie care persista si cand furtuna parca stinsese totul.In mine inca exista acel focsor,dar,recunosc,era pe moarte.Stiam.

O sun la ora 16 :10 zicandu-i ca am ajuns si ca o astept pe o alee paralela,plina de copaci,pentru a nu ma uda fleasca.Primul indiciu al sfarsitului veni izbitor,fulgerator :

-Eu am zis la 16 :30 !

-A..nu..nu,ai zis la 16 :30.Ce rost avea sa vin la 16 ? Ca sa stau ca prostul in ploaie 30 de minute ?

Se termina mica noastra cearta prin a-mi inchide telefonul.Foarte dragut.

Pe la 16 :40,apare.O vad din departare ,venind ca o fantoma spre mine.Ochii-mi o urmaresc fara sa se mai sature.O sorb in aceste ultime clipe cu o lacomie izbitoare,terifianta,de care ma sperii.

Vine sarind zburdalnica,plina de veselie.O veselie insa trista.Ne postam in mijlocul aleii,cu o umbrela neagra deasupra capului.Ochii-i sclipeau facand ziua mai putin mohorata,chiar senina.

Ne dam cu jumatate de metru mai in spate.Hm…tot in mijloc eram.Ea incepe sa rada.Pentru mine,numai amuzant nu era.Imi aminteam… »tot ce e amuzant e si frumos… »

Intreb monoton :

Deci ? Despre ce vrei sa vorbim ? …de parca eu nu as stii.

Incepe sa rada si sa zica intr-un mod neregulat ,balbait,fara sa ma fixeze cu privirea :

-Pai …aa…Doamne,nu credeam ca va fi asa de greu.

-Deci ?Spune coerent,o zoresc eu…

Dintr-odata atmosfera deveni palida,trista,morbida.Ea se facu serioasa,imi apasa ochii cu gravitatea chipului ei,transformand ploaia intr-o adevarata furtuna.

Spuse sec,prea sec :

-Vreau sa ne despartim.

Nu mi-am dat seama ce imapct vor avea aceste cuvinte asuprea mea,nu…nu am realizat niciodata.

Raman in aceeasi pozitie,nu ma clatin,nu fac nimic desi in interior,eram zdrobit,calcat in picioare.

Totusi…sper….tot eu sper :

-Motive ?

-Oh! Eram sigura!

Aproape toate motivele pentru care m-a facut culpabil i le-am dezarmat,cu argumente certe.Ea le-a acceptat,insa nimic nu se schimbase.Decizia era luata.Timpul ma invinsese pana la urma.Storsese tot din mine.

Ultimele ei fraze nu le auzisem.Fragmente de vinovatie din spusele ei se scurgeau vag prin minte,fara sa ramana acolo,disparand lin,incet.Dar disparand.Ma uitam in gol,fara sa gandesc nimic.Ii evitam chipul,evadam din mrejele ei.Tin minte cum ne despartisem la un moment dat,facand un salut schitat abstract in aer,ireal,ei si unei fantome care imi parea cunoscuta.Ma indrept incet spre statia de autobuz.Incercam sa gasesc un sentiment in mine,orice !Nimic.Spunea ca si ura este un fel de a iubi.Eu nici p-aia nu o simteam.Durerea initiala ma facu sa uit clipa de fericire si sa ma afund in infern.

Insa uitasem.Pe moment uitasem tot : de ea,de mine,de tot !

Si totusi,in final,am pierdut.

Isteria unui vechi inceput

E o incapere goala acum,fara mobila,fara tablouri,fara culoare…nici pereti nu are.Stau inchis in ea numai eu,singur,fara nimeni care sa ma asculte,fara nimeni care sa imi tina companie.Este cenusie si deprimanta,ca si ochii mei prin care te vedeam atat de des inainte sa pleci din incapere.Ai golit-o,tu ai fost de vina !M-ai stors de toata nebunia si ai impregnat-o camerei.Mi-ai transmis mesajul rautatii tale prin bucati de cer rupte in pahare sparte.Iar eu iti beam iubirea din ele.Acum suntem doi nebuni,deoarece eu inca stau in incapere.Si ma plimb prin ea,fara vreun spic de culoare,fara vreo floare ,fara nimic.Ma inchid si cad,si iarasi ma inchid…si voi muri complet gol,in camera sufletului meu.Lasa ca acesta sa imi fie sfarsitul,si agonia si sarutul infinitului in care ma duc.Lasa-mi in sfarsit aripile sa imi zboare de la sine,printr-un loc anume,fara tine ! Inghet sub aceste vorbe,sunt prea mari,pentru un amarat ca mine.Imi degust iluzia din propriul meu pahar cu sange,poate imi revin.Dar totusi realitatea e mult mai cruda, si imediat ce te-am pierdut pe tine,si eu m-am ratacit de mine.Tie nu iti doresc asta,bineinteles.Doar uite-te la floarea pe care ai smuls-o de petale si zi-mi,merita sa o mai pui in apa ?

Rationamentul omului aproape mort

Canta-mi pasare din ceruri! Lumina ta si asa pare mai reala decat oricare alta de aici.Un lac,o foaie si un creion.Inec amarul intr-un poem.Un vers,poate,ma rapeste dintre cei vii,ma ia de langa tine.Dar revin pe pamant la fel de repede.Ia o gura de aer si sari in prapastia vietii tale.Nu m-ai crede daca ti-as spune ca eu am sarit deja.Dar asa a fost ! Am vazut lucruri,le-am simtit,le-am urat,le urasc !Un drum atat de singuratic,cu un felinar care alterneaza atmosfera de lugubritate…Dar de ce sa ma chinui sa scap din acest peisaj ?Sunt deja o parte din el.Imi vad deja sufletul conturat in el.Poate scap,poate nu...Cert e ca declinul ma duce departe de tine…

O chitara si un urlet inaripat catre nicaieri,o coarda rupta,sunetul devine afon.Poate las un gand si de la mine,unul care va rezista in tine pentru eternitate.Un gand sobru,fals probabil,fara mare sens.Dar nu am niciunul,te caiesc de mine,mireasa mea,te caiesc…

Presimt sfarsitul,sincer,nu glumesc!Imi curge prin venele deja batrane.Astern un ultim imn pentru cucerirea ta.Sper sa il crezi,sa ma crezi.Nu incerca sa ma gasesti dupa.Majestatea sa,Viata,si-a pierdut demult coroana data de mine.I-am aruncat-o,i-am tarat-o prin noroi.Am vazut apoi schitat in tarana chipul ei,era angelic,atat de frumos…mi-e dor de el.Dar am scapat-o deja printre degete cum s-a intamplat si cu tine…

O bucata de geam spart din entitatea mea ,plasata pe un sir de ganduri neuniform,il deruteaza complet.Ma sparg in mii de cioburi,fiecare dintre ele reflectand un trecut,un prezent…Viitorul mi-e nul.O sa vin acasa,draga mea.O sa imbratisez in sfarsit legatura nemuritoare cu Moartea.

Canta-mi Iad nemilos,canta-mi tabloul.M-am vazut mereu in el,mi-e scarba deja de propria-mi imagine.Ce sa fac ? Ai plecat,m-ai lasat,ai uitat…Nimic nu mi-a ramas,nimic din ceea ce aveam de povestit.

Iti las o ultima scrisoare,un abis colosal.O capodopera existentiala.Un nimic pentru tine…Dar poate te vei razgandi,poate acele doua flori puse langa cenusa mea ma vor readuce la viata,la realitate.Ma indoiesc insa.Tu ce zici,Luna ? Ma gazduiesti ?Te rog,nu voi face pagube! Gropile tale sunt o casa prea buna pentru raul pe care il simt acum.Dar voi ingerilor ?De ce va uitati atat de fix la mine ?Ma uimiti,nu stiam ca existati.Dar nu aveti aripi,nu sunteti albi,ochii nu va sunt albastrii.Sunteti normali,imbracati in negru,cu parul lung lung..atarnand pe umeri…si putin pe ochii vostrii la fel de negri,nemarginiti…

Tot ce as vrea acum este inca o foaie.Asta s-a terminat.Am mazgalit-o cu nuante inchise.Vreau sa adaug putina culoare.Dar nu pot,nu merge,ma reneaga!Ce n-as da pentru un curcubeu pe linia orizontului meu.Uite!Apare…Vag,ce-I drept,dar apare…Se contureaza in chipul tau,mireasa a inimii mele…

Inchin un strop de vin,pentru un rationament mort,al unui om aproape mort.

Picaturi de sange - martorul unei apocalipse

Inspiratia mi-e martora ca nu vreau sa te ranesc.Te iubesc trup si suflet,luna si soare,precum nu a iubit nici vantul copacul ce-l mangaia.Toate vulgaritatile si lipsurile sociale sunt cauzate de nervi,de aceste picaturi de sange ce se scurg prin sentimentele mele,aburindu-mi ochii inimii,facandu-mi ratiunea incetosata si falsa.Imi reneg locul in lumea noastra si ma duc cu gandul in alte parti mai intunecate,mai lugubre…ia-ma inapoi la tine.

Fiecare colaps mental,fiecare astfel de bariera ce ma tine departe de adevaratele scopuri,de adevaratul eu,ma ingroapa de viu.As vrea sa apuc pamantul,sa il scurg printr-o sita si sa ramana decat flori.Pe toate ti le-as darui tie.As vrea sa ma urc pe luna,si sa-mi urlu durerea zidita intre aceste ganduri.Ma simt strans de ele,sugrumat…

Ciudat este cum aceste simtiri tu le renegi,le spulberi sub naivitatea si inocenta ta.Fa-ma sa imi fie frica,draga destin,iti strig in fata,nu mi-e frica de tine,nici de praful ce ramane in urma mea.Il imploram sa ma uite,nu mai rezistam,intelgi ? Vroiam sa ma caiesc de regina din mine,care si-a pierdut din nou coroana pe curcubee sumbre…

Ma legi de tine,nu imi dai drumul dar stai cu spatele la mine.Umbra ta imi zambeste,gandul tau se leaga de al meu.Dar nu e de ajuns,niciodata nu e.As da toate acestea pentru ati simti doar chipul aproape de al meu,ochii intre ai mei…si soapta mai aproape…Pledez pentru un nor,cand totul in jur e senin.Asculta-ma ! Pledez pentru o furtuna,cand totul in jur e senin.Si am dreptate…vine furtuna…

Mergand pe aceeasi alee,vedem gropi si cadem in ele.Eu cad primul,tu te uiti,te holbezi la sangele in care zac si imi strigi durerea in ureche.Nu mai tipa ! Ma doare.Aluzia ta ma umple de iubire,esti o aluzie…As da un ocean intre noi,draga Nebunie,pentru ca as stii ca acel ocean ar fi plin de sentimente colorate in rosu si negru.

Simt un rau cum ma inunda,si-mi doresc atat de mult sa fie langa mine.M-am scaldat in el,l-am facut sa sufere ,mi-am cerut scuze ce-i drept,dar el tot a plecat.De ce pleci? Nu vreau sa pleci,ma lasa-ma sa te rog sa ramai,macar putin.Si aici am ramas,intr-un desert,te-ai dus inspre nori,iubita mea apa.Ele mi te-au luat.Gandurile tale mi te-au luat.De te-ai transforma intr-un om…Ti-as cere iertarile inzecit,prin coronae de flori si campii intregi cu maci.Prin saruturi mici si profunde,prin iubire… Nu ti-as reprosa niciodata nimic,chiar daca as avea ce,chiar daca am ce.M-as mula dupa tot ce consideri tu,dupa umbra ta,fara sa exagerez.Te-as iubi indiferent de anotimp,peisaj sau viata.Erou al meu,sterge-mi,in sfarsit,picaturile de sange…

Geniul nedescoperit

Atipic societatii,si probabil desconsiderat in cele mai multe cazuri,subjugat de propria-I minte si gandire,se afla poate printre noi multe “genii pustii”.Nu-I intelegi,nici nu vrei si nici nu poti.Te invarti in jurul lui si al felului ciclic,sferic de gandire necunoscand si cu neputinta de a-I da dreptate.In ansamblu,geniul se refera la ascendenta rapida si involuntara aproape a creierului,modalitatea de a fabrica alte raspunsuri decat cele deja stiute si de a combate probleme ale carei rezolvare e nedescoperita.Geniile sunt printre noi,poate la fiecare colt de strada si in orice carciuma.Genii moarte si lasate sa putrezeasca de societatea care i-a aruncat in strada din cauza nivelului ridicat de organizare si mentalitate deoarece se temea de ei.Toata masa mediocritatii se teme de ei.Adica cum,scuzati,sa fie unul mai bun decat ceilalti ?Nu,nu…nu se poate!Ei bine aceste minti luminate graiesc adevaruri peste tot,neluati in seama,neexploatati,ei devin palizi ,cad din copacii si ramurile de care au fost gazduiti,reluand un drum anevoios inspre supravietuire.

Prezinta-mi,adica te rog,un mod de a te intelege,draga mea.Consider un geniu orice copac ,frunza,om care se impotriveste curentului static al vantului.Presupun ca metodele si cunoasterea,concentrarea si evaluarea tuturor detaliilor aduc la indicii privind existenta,viata.Imagineaza-ti,sa poti capta atata cunoastere asupra ta incat sa vezi si sa simti anumite lucruri ce altii nu au cum!Aceasta este defapt evolutia.Evident,ceva neindestulator pentru apetitul material al magnatilor de pretutindeni,evident ceva nesatisfacator,inprobabil si nociv pentru societatea care percepe evolutia prin tehnologizare si cretinitati de genul.Daca nu ar exista acum telefon,calculator,masini si alte felurite porcarii de genu,pana la bombe nucleare si rachete cu senzori nu stiu de care ?Cum ai percepe viata ?Iti spun eu,viata ar redeveni un paradis vechi,statator dar frumos prin insasi stagnarea sa si redescoperirea in fiecare zi a unor lucruri noi,fenomenale!Ce mai simti acum cand ajungi intr-un parc si vezi ceva frumos ? O coroana mare de flori albe,rosii,violete,galbene,sarind in susul unui gard viu ?Ce sentiment iti mai izvoraste ?Niciunul.Stii bine ca astfel de imagini vei vedea si maine,si poimaine, si totul va deveni decat ceva symbolic,de gust,aroma fiind insa demult uitata.Preferi evident o bere la un film pe calculatorul tau mare din camera,care are nu stiu ce fel de monitor de nu stiu cati inchi sau sa stai uitandu-te la plasma ta de pe tavan.Asta intelege societatea prin evolutie,distrugerea ei in totalitate,a oricarui element social si relationar.

Geniile insa,evident,prefera sa stea intr-un bar cu muzica rock sau country,undeva sub o atmosfera calma,stagnanta,sugrumandu-si amarul intr-o bere sau intr-o Stalinskaya cu gheata(preferinta proprie).Remulsiile si repercursiunile stagiilor de invatamant sunt dezastruoase,precum si orice altceva de acest fel.

Ma gandeam intr-o zi,cum fac de obicei,la tine,iubire.Imi imaginam luminle noastre unite sub un luceafar viu fix deasupra noastra,pe o campie plina de margarete si mai incolo un lan cu maci rosii ca soarele la apus.Trecea o zi,treceau doua,treceau atat de multe incat nu le mai numaram si niciodata nu ma saturam de chipul tau.Noaptea statea atotstaruitoare douazeci si patru din douazeci si patru.Eram numai noi doi in tot universul,il puteam schimba si ramifica dupa placul nostru.Te iubeam,ma iubeai,totul era perfect.O duzina de lacrimi pentru un zambet,cam atat ar trebui in viata noastra,cea de toate zilele,sa platesti.Vezi pe strada numai oameni maturi cu chipuri cadaverice,imbatranite,desi ei au sub 40 de ani,vezi lacrimi uscate pe fete de copil de 14 ani,dat afara de un tata crud care nu vrea sa stie de el,renegandu-l.Vezi tot felul de specimene umblatoare cu lanturi cat casa de aur si te uiti la ei cu respect,ca de,e “fratele” tau.N-am inteles niciodata de ce banii favorizeaza statutul unui om.Adica daca esti prost lipit si te potrivesti cu viata ca nuca-n perete dar ai bani ,toata lumea te venereaza.Mi se pare un elemt primar distructiv a tot ce e frumos si bun in lume.Valoarea unui om ar trebui cantarita in minte,inteligenta si grad de mentalitate,nicidecum in bani.Statutul sau ar trebui analizat atent,omul,aflandu-se mereu intr-o lume paralela ,pe o margine de prapastie.In orice moment ar putea sa cada.Niciodata nu si-a pus nimeni intrebarea,de ce pana la urma toti cad ?

Presupun prin absurd umanitatea,toata,ca fiind o stanca.Viscolul si furtuna sunt acesti virusi ai ei care o distrug.Stanca este strapunsa din ce in ce mai mult de viscol si furtuna.Niciodata nu va mai creste si umple spatiile goale.Pana la urma,eu astept o judecata,cine mi-o poate da ? Un geniu nedescoperit imi spunea odata:”Viata,ca ansamblu al tuturor vocilor noastre interioare,se bazeaza pe lasitate,mister si interes.Depinde ce alegi pentru a supravietui.Intotdeauna exista o cale de mijloc : moartea.” Ei bine,el a ales moartea.A doua zi,s-a spanzurat de un copac,in parcul parcul cismigiu.A lasat si un bilet pe care scria :”Du-te,viata ! Du-te si nu te mai intoarce.Pe ale mele cruci iti voi purta jugul cel nedrept.Respir in sfarsit o moarte.Scutura-mi de sange,florile din piept”…

Autobuz spre Iad

Liniste!Va rog,incetati emiterea oricarui sunet.Larma este indescriptibila,indescifrabila,paranoica.Ma topesc in vocile voastre lamentabile si simple.Similitudinile sunetelor imediat urmatoare cu cele precedente sunt anormale.Opriti-va,va implor!

Incep sa fug de ei si ma urc in primul autobuz.Aici linistea era morbida.Ma uit in jurul meu si vad numai fete palide,incolacite in lacrimi si surasuri isterice,contorsionate.Chipul mi se schimba si mie,devine ridat,platitudinea devenind imensurabila,la fel ca si gravitatea situatiei.Incep sa fac un scurt rezumat.Mergeam pe bulevardul Unirii,vazusem umbra unei persoane si fix langa ea o masina…fug…salvez…si cad.Nu imi dau bine seama unde ma aflu.M-am trezit intr-o lume care nu era a mea.Desteptarea veni din senin si nicidecum printr-o raza de lumina,ci de intuneric.Eram gol si in jur era rece,chiar ger dar eu nu simteam.Toata lumea era goala si mohorata.O toamna intruchipata in fiecare om,sau orice ar fi aceste creaturi.Lipsa de apa,hrana sau orice alta necesitate nu se observa,precum nici ochii.Priveam in chipurile tuturor incercand sa dau de ochi,dar erau inchisi,goi.Goliciunea lor ma sperie,ma ingroapa in anumite tipare ale mortii.

Stau rezemat de usa si percep fiecare imagine ca pe un gand fulgerator.Totul trecea pe langa mine,fiecare imagine,om,stalp si era uitat.Ma aflam pe o sosea sau ceva asemanator.Avea o singura directie,un singur sens si autobuzul era singurul vehicul care mergea inspre…nu stiu inspre ce ma indreptam.Cert este ca afara nu vroiam sa mai ies niciodata.Trece printre noi un controlor.Toata lumea scote dintr-un fel de buzunar din piele anexat piciorului cate un carnetel negru si i-l inmana.Ma pipai incet in acelasi loc si gasesc si eu acel buzunar precum si carnetelul.Il iau si il deschid.Cutremurat,citesc printre randuri neclare si sterse ceva ce parea a fi moartea.

“Rares Prentonim , decedat in ziua [indescifrabil] printr-un salt majestuos in fata unui [indescifrabil],calcat si sfaramat sub trecerea de pietoni din zona Unirii.Rugam controlorul a lua aminte la actul curajos si al subsemnatului potrivit caruia … [indescifrabil]” Restul carnetului avea date importante ale vietii mele.Primul cadou,primele zile de nastere ,prima tigara, prima iubita, ziua in care m-am casatorit…Intru in panica.Oricat as incerca nu imi pot aminti cu cine m-am casatorit si de cat timp.Nimic nu-mi aminteam din acea perioada.Adolescenta imi aparea vag sub ochi ca pe o perioada ce o regret,dar nu imi dau seama de motive.Controlorul apare din senin in fata mea.Un maldar de carne rosie,sangerie chiar,plina de vene,arsuri si cicatrici.Fata-i hada ma dezorienta pentru o secunda dar imi amintesc repede ce trebuia sa fac deoarece acesta imi spune sa-I inmanez carnetul.Il intreb disperat,in timp ce i-l dau,ce se intampla,unde sunt…Nimic.Se uita atent pe foile galbui si imi spune cateva vorbe,ce suna a sentinta:

-Ramai in autobuz pana la statia Lacuri.Daca vei incerca sa cobori mai devreme,sa o iei la fuga sau orice altceva vei ajunge direct in iad.I-ati adio de la visul acela numit viata,a esuat,esti unul de-al nostrum acum.

Raman drept si ma apuca tremuratul.Ma uit inspre geam cu gandul ca m-as putea linisti.Imi vad trupul gol,inca plin de viata.Dau sa imi privesc fata si observ inghetat cum ochii incep a mi se inchide.Tip disperat,urlu si incep sa vars peste pasageri dar niciunul nu ma baga in seama.Prezenta mea era ca si inexistenta.Toti se gandesc probabil la propriile lor destine.Urmeaza statia Cararea De Est.Nu am idee ce inseamna asta dar nici nu vreau sa stiu.Se deschide o singura usa pe care ies cativa oameni si apoi autobuzul continua sa mearga.Aud ca urmatoarea statie va fi Lacuri.Asadar voi ajunge curand in locuinta mea vesnica.Ma sperie eternitatea si acum,mai mult ca niciodata,ma sperie intruchiparea mortii.Cine s-ar fi gandit ca ar arata asa ?Corpul mi se transforma intr-unul identic cu alor celorlalti.Doar trasaturile fetei si acel carnet ma deosebesc de restul.Convulsiile ma fac din nou sa vars si in momentul urmator se deschide usa.Pasesc ingrozit si vad doua lacuri.Atat.Sunt doar doua amarate de lacuri,fara oameni,fara animale,copaci,pamant,nimic !Plutesc in aer ,ca si ele,si ma apropii.In dorinta mea sfasietoare de a ma elibera ma scufund intr-unul dintre ele si incerc sa ma inec.Goarnele locului de dupa se aud,vocile incep sa faca zgomote infernale anuntand venirea unui haos total inlantuit in mine.Ma doboara ceva la fundul lacului.Ating un fel de noroi negru care ma trage imediat inspre el.

Doi ochi imi saluta esecul,dandu-mi un nou corp,o noua viata.Ies din grota mortii si renasc in trupul unui bebelus.Gandesc,dar nu ma pot exprima si eul meu paleste incetul cu incetul,facand loc noii mele forme.Doua maini ma iau in brate,ma strang afectuos la piept.Ma uit cu ochii in lacrimi la “mama” si observ ceva izbitor.Incep sa plang in hohote,amintindu-mi,dandu-mi seama ca ea este cea salvata de mine.Este de asemenea si sotia mea.Renasc in trupul copilului pe care trebuia sa il cresc,imi dau sufletul corpului firav,si ma inec din nou in viata.

Sindromul nefericitului nebun

Umblu si reumblu peste tot,intr-un infinit absurd care,ce-i drept,incepe sa imi placa.De ce nu ? E singurul de care am parte.Felia aceasta de tort e a mea si numai a mea,si nu se mai termina,oricat as manca din ea.E drumul meu,aleea mea,printre copacii vestejiti de frigul lasat de iarna,peste mugurii inghetati,peste lacul secat,trecut de toamna…

Mi-as dori sa pot avea in fiecare noapte un portret ideal,cu care sa adorm in gand si dimineata,sub pleoape,tot pe el sa-l zaresc.Un desen schitat spectaculos,conturandu-ti mainile tale calde ,facandu-le superbe sub barbia-ti ondulata.Evident gura lasata larga si sobra la fel ca de obicei,schitand un usor zambet intr-un colt,luminandu-ti ochii albastrii,trasati usor vag,aratandu-i insa in toata splendoarea lor.Ochii aceea mi-au luminat de multe ori un drum nedescoperit care se prevedea inca sub stindardul intunericului,.L-am pierdut cand am dat de un lac,plin cu pesti carnivori…

Presupun ca daca acum as pleda in favoarea cerului senin,cand afara ploua,as fi nebun,nu? De ce nu as putea schimba vremea doar crezand ca pot ? De ce vointa nu e singura necesitate de care are nevoie implinirea unui vis ? Si visul urat poate avea repercursiuni bune..depinzand de cat vrei tu sa intelegi din el.

Rauri,munti,golfuri de rece!Se lasa parca o plapuma de ger peste haina mea stinghera.E noapte si doar cateva felinare flutura anevoios lumina subreda de colo-colo.Vantul bate gentil,lent,si scutura copacii de zapada.Acum parca pamantul ar fi un intreg covor de stele,pictate una langa alta pe un gand de-al meu…Imi fac veacu-n acest desen.

Odata am avut o conversatie cu un arbore batran.Statea suspendat in timpul ce ne despartea unul de celalalt.Crengile ii erau lasate si scorbura cam stearsa dar scoarta se tinea bine!Imi povestea viata lui monotona de a fi copac,in centrul nimanui.Era singur in mijlocul unui camp intins,cat de aici de unde suntem noi pana la Luna.Maiastra Luna,imi spunea ca ea il intelegea cel mai mult,si-i canta noaptea si-l mangaia.Urma sa fie taiat,pentru construirea unui azil de nebuni.Albul ma irita,il detestam,asa ca am plecat…

Se pare ca a plecat.Am plans mult pentru ea,cat mi-as fi dorit sa o fi avut in brate,mereu,pana ce mor!Cat dor si amalgam de fiori imi dadea simpla ei atingere,simplul ei suras imprimat pe gandul meu afon.O auzeam si ii sorbeam fiecare gest,miscare, fiecare soapta si vorba.Cu timpul,ea s-a intors la mine.Ador aceasta iubire,e singura care m-a scos din timpuri si prezent,lasandu-ma liber pe infinitul feliei mele de tort.Ah ce buna e ! Se poate sa mai comand una,doamna Eternitate ?

In umbra zilei a rasarit un gand.Nu imi placea,era prea sumbru,morbid si incrustat prea adanc in asfalt.L-am intors pe dos si l-am lasat acolo zacand.Nu e vina mea ca se tot intorcea la mine! Asa ca l-am ingropat de viu,recunosc ,nu am plans vazandu-l suferind.Am inchis ochii si m-am facut ca dorm…

Mereu trebuie un inceput si un sfarsit,un sacrificiu ca sa te ridici deasupra,si un renume ca sa pici in tarana.Nu te-ai gandit niciodata ca tarana poate fi buna ?Incearca sa te scalzi in ea,si sa crezi ca se poate intampla si mai rau ,caci asa e.De la tarana-n iad deci…

Un fluture se zbate singuratic pe un orizont incert.O caldura innabusitoare care nu este aclamata nici de vant,nici de vreo ploaie,doar de ilustrii nori albi,care nu prea baga de seama.Fluturele nostru isi ia zborul…Si cere ploaie,si implora cerul sa dea ploaie…Se va prabusi plangand,intr-o balta de apa si va muri…

Gandeste-te apocalipsa ! Cu toate dereglarile pamantului,cu toata marea involburata lasata de trecut!Pentru mine ,draga sfarsit,poti veni oricand ! Dar doar dupa ce ea pleaca.Pana atunci sa nu te vad !Uite…a plecat.Dar nu,nu incepe! Se va intoarce curand,ai incredere…Nici nu pot spune ca-s aproape de a-mi termina felia de tort !

Si am o intrebare pentru tine,draga sfarsit : Vezi tu,cand eu voi avea un nor pe care sa plutesc,ai mai inradacina in mine ideea de pamant ?

Un fel de "bun venit!" sau ceva...

M-am hotarat curand sa imi fac blog si asta nu pentru ca toata lumea isi face blog.Vreau insa , ca ochii a mai multora dintre voi sa vada ce scriu,cum scriu si sa-si dea cu parerea.O sa fie si anumite dezbateri de toate felurile si chestii de genul la care as ruga participare prin commenturi,daca va atrage subiectul bineinteles. Si rubrica de literatura in care imi voi expune lucrarile...enjoy!