Un nimic

Aceste lumini puternice mereu ma orbesc,facandu-mi ochii sa sangereze in siroaie de smoala ce se preling pe un obraz timid,cimentat cu trecut.Cum poti spune unui pom ca fructele lui sunt acre,cand el s-a chinuit atat de mult sa ti le aduca tie pe tava ? Si vinul cand curge si-mi umple pocalele adanci,goale,si ma aduc din feeria cu care ma incanta luna cand ea nu-i pe cer.Si lipsa mea de ratiunea,insusi ea ,se stinge cateodata si realitatea imi provoaca sangele sa clocoteasca,sa iasa de prin orice cale de iesire,sa ma inece intr-un roman prea cadaveric pentru ca eu sa il suport.Si totusi ochii tot imi sclipesc in intuneric cand te vad,Tortura,caci tu esti prada mea cea dintai si pe tine te voi nauci mereu,nu tu pe mine ! Niciodata.Eu rad cand tu cioplesti in carnea mea,plang cand te intorci si pleci...Propun un joc : origami din pielea mea ?Stiu ca ai vrea.

Imi creez o schita.Patura intinsa peste picioarele mele deja vinete,cu ochii intepeniti spre cer,catre un Isus care se lasa prea mult asteptat,cu pieptul in repaus,si mainile taiate,puse peste piept in forma de cruce,caci ne amintim ca niciodata n-am crezut in cruci,si deci nebunii mi-au taiat mainile ca sa isi faca pofta...
Dar imi simt mainile,le pot misca,si picioarele nu-s vinetii,nici capul adormit,nici ochii-ntepeniti...

Nu stiu ce sa spun,nu stiu ce am vrut sa spun.Un nimic si putina liniste.

Si cand voi reinvia...

O voi face cu o singura scuza fata de moarte,si aceea sa indeplinesc pentru tine orice...sa te vad pe tine fericita,sa te vad pe tine radiind,asa cum o fac eu de fiecare data cand te vad,te aud...Lasa-mi te rog dorinta sa te insufleteasca macar pana vei alege usa dupa care nu te voi mai vedea.Si pe care o voi deschide mai rar,si probabil si bucuria de a o sparge va fi infinit mai mare.Dar a noastra mascarada nu va inceta.Caci vuietul asta ce ma curpinde,ma patrunde dintr-un capat intr-altul si-mi aprinde atatea luminite care imi dau culoare,incat parca luna paleste,ea nu mai conteaza.Nici stelele,nici nimic !

Si cand voi reinvia voi nimici pana la ultima umbra ce te va rani,pana la ultimul ochi ce te va obliga sa-l suporti.Toti se vor asterne cu tot ce inseamna sange din tot ce insemn eu,chit ca eu nu voi mai fi eu...chit ca mainile si teasta mea vor fi patate ,chit ca lumea ce ne va desparti va fi mai mare atunci...Dar crede-ma,nu vreau asta.Esti singura care imi face cu adevarat interiorul sa zambeasca din toata sinea lui,creand atatea amalgame de crezari incat ma pierd in fiecare din ele si toate-mi plac !

Niciodata n-am scris nimic de forma asta...

Sub orice-as insemna

Sub orice-as insemna se aduna o iluzie falsa de invincibilitate.Atat de ireala impresia din obrajii vostri patati,cat palma mea inca izbeste tampla,inca o face sa functioneze,ca un robot desigilat si dus la fiare vechi,ma aflu acum pe un drum mai intunecat.Bolnavul din mine n-a murit.N-a vrut sa moara ! Si eu nu-l pot ucide,iese afara,ma controleaza.Si cum totul se sfarseste,asa si incepe,dragii mei,caci panta pe care am apucat duce mult,mult in dedesubturile unei realitati pline de ghimpi ce-mi perforeaza stomacul,mainile ,picioarele.Un rastignit macelarit pe un soare apus,de catre luna hiduoasa acum,jalnica sub rosul aprins ce stralucea candva...

Sub orice-as insemna se gasesc pietricele si firisoare de nisip de care spatele meu se harjoneste cand e singur,nelegat de trup,de minte.Ma ustura,ma dor,se transforma in smoala si le iau una cate una cu o penseta ruginita care se topeste sub presiunea unor ganduri atat de tari la continut...Si nemuritoarea mea poveste revine,traieste,se intruchipeaza in propriul meu portret ideal care pleaca...Ma roade ceva inauntru,am ajuns sa ma disec si sa scot trandafirul uscat,sa ma uit mai atent la el,plin de dor !

Ah dragii mei,sa lasam de acum Marea Cadere sa inceapa...

Sfarsit

Si de aceasta data mintea imi inspira moartea protagonistului unei vai care poate fi parut apocaliptica.Un iad ce se coboara paradoxal din raiul verde din centru.Un fel de tot,simbolic doar,a ceea ce as fi putut arata.Dar nu.Povestile mele ,drept marturisiri,memorii,sunt elemente fictive ale unui bolnav ce se ascunde sub o caramida in mine.Nu-l pot opri din iesit la suprafata,nu-l pot lasa sa subrezeasca in vagauna lui.Face oarecum parte din mine,prin literele pe care le aduna laolalta pe acest spatiu alb.

Sunt un perfect psiholog,si credeti-ma,am avut prilejul candva sa salvez pe omul care sfida viata tocmai din vina mea.Cauza-efect si,suprinzator,efectul a fost dublu : agonia,mai apoi resemnare prin luarea altor decizii mai apoi stabilite.Nu mi-a parut rau.Mi-a dat gazul ideal pentru a cunoaste un foc nou pentru mine,ceva cu totul special dar care incetul cu incetul se stinge...iar acel bolnav care-mi dicteaza literele,fara de foc,moare inghetat.

Presupun ca oricum povestile mele purtau ceata prin ochii vostrii,de orice culoare ar fi ei,dar sper ca obsesia mea demult apusa sa fii pustiit macar o secunda mintile domniilor voastre marionete,si sa va fi gandit in acea infinitate de clipe pe care o reprezinta doar o secunda la ce tocmai ati citit.Evident cazul bolnavului meu se va sfarsi cu moartea lui in intrarea unui vechi azil de care am mai scris eu,deasupra mormantului arborelui batran.Ah n-aveti idee cat de mult mi-as dori sa graiesc serenade noaptea lunii si sa incant pana si un singur om cu ce scriu.Dar deja sunt o carte prafuita,fara idei ce le-ar inlocuii pe cele anterioare,fara nimic iesit din comun.La subiectul asta,incetul cu incetul ating mediocritatea din care am si inceput,cobor in loc sa urc.Astfel...

Ehee ce cale lunga am mai strabatut.Prin picioarele-mi coapte de soare si roase de intuneric am subrezit atata timp si v-am asternut atatea.Dar a trecut ceva de cand ma tot tin sa-mi iau ramas bun.Si voi incheia c-un simplu : n-am sa mai scriu.


Cel putin nu acum.