Tinichea in inima

Presupun meleaguri blande si omniprezente inmormantate sub maldarul de gunoaie vesnic abundente din sufletul meu.Sisteme automate de distrugere interna,si sangerez,si sangerezi dar tot deseul parca il elimini prea usor.Din desenul asta vag conturat,numai eu nu palesc…

O ultima ramasita de lumina,langa buchetul mare de flori,hai,salveaza-ma te rog! Nu mai am voce,gandurile sunt extenuate,franghia prea atarna ea dezmembrata de platoul unor vise pierdute adanc in zbuciumul firii.Libertatea mea,sadic,nu se mai rezuma doar la mine.A amutit sub intensitatea uluitoare a umbrelor voastre arzand amintiri in intuneric.

Incep sa-mi reneg mareata lume,devine din ce in ce mai stagnata,pustiita de viata.Ar trebui sa o retez.

Lasati-ma si voi acum,m-am saturat de luceferi,lune,sori,albastru.V-as taia din mine,dar,ma intreb,cu ce as mai ramane ?

Luceafar albastru

Luceafar albastru,culoarea ta,parca prin mreje de coniac,imi aminteste de cineva…Printre sangele siroind din mana,si cristalele de pietre,fiicele celor din Iisus,se prevedea insa esecul.Si nu albastrul,ci zambetul tau,Luceafar magnific,m-a atras spre tine.Uit incet incet de luna,in momentul crunt al unui imaginar proaspat olog…

Se contura,precum sesizam,esecul.Un dezastru iminent dar care putea fi omis.Eu insa n-am vrut,stii bine,nici tu n-ai vrut.Acest moment se propaga de mult timp pe fundalul retinei noastre.Il realizam mereu cand ne gandeam unul la celalalt…Probabil doar in diferite circumstate,insa esenta ramanea aceeasi,mereu.M-am straduit sa ma detasez insa de fundal,si sa ma catapultez in exterior.Vedeam clar luna,cum palea in fata chipului tau,dandu-ti tie toata suprematia naturii.Incremeneam la cuvintele ce le sopteai pasnic lupilor care vroiau sa te devoreze.Au murit,cand primul colt s-a infipt in Destramare…

Presupun ca efectul dispare,odata ce cauza este smulsa din radacini.Si cum radacina sunt eu,atunci ii void a drumul usor pe un fagas necunoscut.Sper ca intr-un timp mai bun,cineva sa se agate de ea,fara sa-i fie smulsi dintii.Amin pentru zgomotul distorsionat la unei placeri inca arzande.

Se sparg acum si irisii,de atatea lacrimi dulci.Ah,in ce moment de intuneric se scufunda firea…Odata cu ea,si amuzamentul unui nou soare,unui nou inceput.

O sa raman insa,poate ceva timp,langa viziunea ta.Speranta nu exista,cum ca intr-o zi pe banca,te vei aseza langa mine.Nicidecum,recunosc ingerii infranti din sfera mea de viata.Insa eu voi astepta…pana vei pali si tu incet,ca luna,ca albastrul,si tu ,inca magnific Luceafar.

Dulce sfarsit

Gramezi de oameni stirbi,fara vointa.Multimi de lume falfaind zadarnic printre scrupule,printre voci faurite din argintul pe care-l poarta la gat.Nu te-ai saturat de asta ? Un om statea candva pe o bancuta,intr-un parc decedat in el.Se mira cum de lumea rade,plange si se iubeste,toata in acelasi loc,in acelasi timp.Norii plini de sentimente veneau,plecau,pe langa el,schitand o axa precisa spre sinucidere.Privea prin ochii mei.

Dar poate ei totusi plecau usor spre un rasarit aleator,sceptici,alergand de tine.Realizezi ca reneg orice deprindere pe care o am in a te visa.Imi doresc sa nu ma fi nascut cu o obsesie involuntara asupra ochilor tai.Iti detest gestul,la fel cum detest si intelesul lui.Floarea rasarea intr-un ceas negru,doar atat.Nimic mai mult sau mai putin.Niciun gest ofensativ sau avand asupra lui nuanta de a te jigni,de a te face sa te simti stanjenita.Am vrut sa o ai printre randurile cu mine.Acum imi doresc ca acele randuri sa arda intr-un foc de tabara sub doua stele ce fac dragoste…

Realitatea mea se desparte acum de tine.Defapt nici nu te consider reala,urmaream un scop,pe care l-am indeplinit.Mi-ai satisfacut fiinta si apoi ai murit incetul cu incetul in mine.Dar imaginea ta nu dicta monotonie.Deci nici iubirea nu s-a consumat.O reinviai in fiecare clipa prin varietatea fiintei tale.Aripile insa ti s-au frant in timp.Si inainte sa cedez eu,ai capitulat tu,negasind ceva nou.Decaderea te-a facut sa te schimbi.

Nu neaparat albastrul,nu neaparat fatada,ci continutul ma interesa.M-a inundat din toate directile,ca intr-un sfarsit,sa ma inec in tine.Nu mi-a placut,am iesit ,fara sa vreau eu,constiinta mi-a dictat asta.Orgoliul tau insa a suferit atunci,ranile erau adanci,stanca deja sfaramata sub ghearele unui vulture gigant.Nu imi pare rau,fiecare fulg de nea din tine,merita sa simta canicula !

Acum pleaca,nu mai agiti nici macar unul dintre fluturii ce te simteau superba.

Prefa-te

Prefa-te ca ma cunosti si saluta-ma.Hai incerca sa iti ridici privirea in ochii mei.Nu-i asa ca printre acel negru decolorat observi picaturi de viitor ? Uita-te atent.

Cumva te-am mai vazut,prin poze ale unor nuante de demult insetate de un dor nebun al irealitatii.Si acum te priveam prin chipu-ti de piatra.Nu schitai nimic,nici zambet,nici euforie,nici tristete…Stateai intinsa pe o banca din lemn si gandurile ma duceau incet prin alte parti.

Prefa-te ca ma cunosti de-o viata si lasa-ma sa te sarut incet.Nu voi brusca nimic,o clipa si apoi o vom putea sterge cu un burete imaginar,si cu o sticla de wisky.Degetele mangaiau obrajii tai imbujorati de iarna,sub un felinar din mintea noastra.Nimic extraordinar dar totusi interesant.Un iz tampit de vin imi invada insa visul,trezindu-ma brusc cu tigara intre degete.Totusi,doamna Nostalgie m-a lasat sa revin asupra realitatii mele.Un ochi plapand se deschise sub pleoapa ta irosita de vant.Ii irosea culoarea,nuanta,devenise rece,si morbid de ispititor.Ma strecuram printre imaginile vagi ce se rastalmaceau in fata mea,fara sa vreau.Imi controlai vointa si totusi imi placea.Cumva negrul tau din negrul incaperii era mai deschis.Vrei sa fugim ?

Viscol,ninsoare,inghet.Pe alei invinetite de frig,mergeam amandoi spre infinit.Nu tu soare,nu tu luna.Insa le inglobam pe toate sub fruntea ta.Nimic iesit din comun,nici aici,nicaieri.Nicio caldura nu iesea din mine sa te cuprinda,stagnanta absoluta.Dar lupii urlau la luna lor imaginara,si deci intre noi,putea exista o lume insorita.Ne despartea prea mult,dar sper sa ma apropii in curand…

Ce verde ? Ce albastru ? Tu devii acum culoarea mea.Chiar daca nu o sa stii niciodata.Prefa-te totusi…

Cortina respingerii

Se lasa ca din cer o cortina grea peste scena de lemn pe care avea loc spectacolul scolii.Un mic cub de zahar pentru a indulci calamnitatile pe care aceasta le gazduia sub impresionismul sau de pe pereti si printre clasele monotone,incolore.O toamna perpetua si un mit stricat de ceata care se imprastia din cauza neoanelor facilitate de buget.O mlastina de noroi cu bule colorate care formau din cand in cand niste curcubee vagi.Rares statea intr-un rand mai din spate vizualizand conceptele banale ale operei si trucajele ieftine impuse de mai marii scolii.Niste barzauni sau ceva asemanator topaiau pe culoare de flori din plastic,pe alocuri rupte si deja decolorate din cauza anilor ce au trecut pe langa ele.Spectacolul se repeta din an in an,cu acelas decor,aceeas briza prea puternic ramificata inspre o uniune falsa de zambete,doar alti protagonisti.Piesa capata forme tot mai indepartate pentru Rares,ascultandu-si propriile lui griji pentru moment.Se imagina intr-o camera,singur,legat de o parte a unui zid.Lantul era greu,prea greu pentru a fi smuls si de douazeci ca el.Incaperea era micuta,perfect patrata,cu o usa aflata ,totusi,prea departe pentru ca el sa o atinga.Doua geamuri se aflau sparte deasupra lui,infasurate cu o panza groasa,spatii mici lasate atat cat sa intre aerul necesar trairii.Un bec radia vag umbrele unui briceag,unei cutii de chibrituri si a unui mar.In fata lui,la o distanta de aproximativ patru metri se afla un dus perfect nou,instalat de curand si curat.Lantul il prindea de torace si miscarile trebuiau calculate din timp.In drepta lui se mai afla un bat din lemn,destul de lung.Manca jumatate din marul pe care il avea.Savoarea ii mai domoli atat setea cat si foamea.Scosese unicul chibrit din cutie si isi aprinse o tigara.Un loc ca acesta dicta contemplare.Se aseza timid pe gresia rece ,isi inchise ochii si gandurile i se varau de peste tot sub pleoape.

Conversatii bizare purtate cu oameni ciudati din fire.Ciudat cum unii chiar pretind ca ii cunosc spatiul,lumea,timpul.Se sufoca adesea in propria camera cu trei carti bune si pana nu le citeste nu iese de acolo.Nu mimeaza nimic.Sinceritate,piatra si un suras jalnic de vag ii stranguleaza o parte a gurii.Nimic mai mult.Pariaza ca se afla altundeva,intr-un alt loc decat cel in care este defapt,rumegand o ultima farama pentru a-si completa cunoasterea absoluta pentru care a fost nascut.Auto cunoasterea si auto educarea.Doua elemente fara de care respira ca o leguma din gradina bunicii.Isi imagineaza tot felul de umbre ale trecutului sau,dandu-i tarcoale chiar acum,implorand iertare,implorand mila.Dar totul este doar o versiune a lui de a implementa lumii un scop in mintea sa.Agonia i-o faureste intre ochi golul lasat de dor.Personaje ce vin si pleaca din el,lasand urme adanci in caracter,in personalitate.Dar cine ar ajunge sa ii cunoasca lui cu adevarat,menirea ? Un suflet lasat pe bara Iadului,de acum,rece si pustie.Isi construieste si limiteaza propriul lui univers,lasand detaliile ce nu-i convin in groapa nelimitata a iertarii.Orice strop de soapta care-i darama temeliile lumii sale il arde,pentru a-si continua in egoismul sau propria sa viziune a fericirii.Un om simplu,aflat in fata unui labirint pe care nu-l vrea niciodata finalizat.

Asadar isi termina tigarile,si parca s-a descarcat destul.Revine dintre lanturi si pereti morti,pentru a prinde un ultim act al scenetei.Cortina se lasa ,apoi,definitiv din cerul de beton,in fanfara apocaliptica a multor aplauze,cutreierand prin cugetul lui cu delasare si respingere.

Irisii unei amintiri

“Salut! Cine esti ?”

“Trecutul tau…”

Nu vreau ca lumea sa ma vada,asa cum sunt,asa cum respir printre ganduri risipite sub un apus de an,de soare,de fiinta.Lumina alba sclipeste inca insistent la geam,obsedandu-mi aluzia ca ai fi tu.Dar niciodata nu esti,numeri probabil frunzele copacilor de pe alta alee acum…

Credinta,libertate,vorbe spuse usor de lume ca sa trezeasca minti tinere si uituce,ca si un rau ce bruscheaza fiecare piatra in marsul sau disperat spre vale.Trebuie sa ma trezesc,oare ? Dar ce sansa as avea ? Oricat de mare,sub lumina ochilor tai,cerul cand iti zambeste,ea moare si ma ingroapa si pe mine,in acelasi trecut la care mereu ma intorc.Imi place prea mult…

Si nu vreau ca lumea sa ma vada,asa cum sunt,pe sub toate panzele albe batute de vant,printre capitulari in masa ale amintirilor ce nu te implica,totul e creat ca sa piara.Neguri blande de intuneric imi inclina incet capul spre o pozitie mai ferma.Ochii imi sunt dati peste cap si sangele zvacneste din adevarurile false ce tu inca le mai crezi.Cand totul e facut sa piara,mereu voi fi langa tine.Acum ,insa,acel mereu s-a terminat,l-ai decapitat.Lacul din care pescuiam amandoi era plin de pesti colorati,plini de viata,de aceea i-ai luat pe toti si ai plecat.

"REGRET CA INTR-O CUMPANA DE IDEI,SENSUL MEU S-A RISIPIT PE CARARI PE CARE LE-AI APUS ODATA CU TRECEREA TA PE ACOLO."Si asa ravasul vesniciei nemuririi a stagnat intre viata si moarte.Moartea era mai usoara,probabil ca Iadul suna mai profund,asa ca Raiul a fost desfiintat pe drumul lui spre mintea fiecarui gand ce nu te avea inaintea sa...

Nu vreau ca lumea sa ma vada,trecut al tau,ochi de copil statornic si cuminte,privind un teatru de papusi.Esti prea inocent ca sa fii lasat in ploaie,de aceea picaturile,pe mine,ar trebui sa ma doboare spre Iad.Insa nu o fac,tu inca ma aperi de undeva,si stiu asta.Nu vreau ca lumea sa ma cunoasca,ma regasesc decat sub paturi albastre de casmir ,pe campuri de maci intinsi sub rosul crud al soarelui.Sunt sigur ca orice margareta ar da acel “intotdeauna” ca sa fii tu cea ce ii asterne-n iarna somnul…

Preludiul morilor de vant

Va rataciti de mine ,ganduri,

Asternand praf pe tarmuri lungi,

Pustii si pline de onoruri –

Onorul vantului mangaiat in stanci.

 

Vestitul soare stagneaza,acum,in fum si lacuri

Prea-mangaiand norocul ce mi-l da,

Dar oare,lume,intr-adevar dispari?

Ochiul tau diform nici umbra nu mi-o mai reda.

 

Cutezand acestea,eu tac si astept un dor,

Cu pletele-i albastrastre pe cerul uniform,

Dar cred ca a uitat pietrele pe care mor

Ma va lasa aici,in sfarsit sa dorm.

 

Insa captez in zare,prin irisi plini de sange,

Prin lacrimi limpezi,marea ce cu ace se intinde,

Pe acelasi tarm lung si plin de alge,

Pe acelasi drum intretaiat de unde.

 

Un tablou ,o poza,cu un vlastar pitit,

Sucomba nonsensul din drumul de mai jos,

Printre gropi si viespi ce maigie au risipit,

Un ochi gol ,al unui om mort,al unui fost colos.

 

Il auzeam cum isi striga iertarea catre viata

Insa ea cu spatele ii suspina incet,

Sa-i lase ei cuvinte ca valuri,spargandu-i-se in fata,

Un ultim rand nescris,al unui glorios poet.

 

Si vazand acestea,eu ce sa mai spun?

De nici viata insasi nu-ti face un alt drum!

Atunci eu tie,ce am sa-ti mai spun?

Mergi in voie,teafar,printre praf si fum.

 

Si de am sa te zaresc,printre vers si cant,

Am sa-ti las numele aburit la geam

Precum un divin preludiu al morilor de vant

Ce sulfa amintirea ochilor ce din mana ti-i priveam.