vineri, 18 mai 2012

Ghilotina

Trupul destramat mi-l carau ei, Calaii. Se chinuiau cu oasele mele rupte, pielea mea tocita,carnea batuta , pe scarile astea darapanate. Imi simteam corpul olog. Nu simteam decat buzele arzand, si ochii mei pictati pe un chip ars, sub o frunte ridata, o harta spre durerea mea. Cladeau fiecare treapta ,ei, Arhitectii, pe parcurs ce urcam.Un drum atat de anevoios.Atat de greu, o fi oare,sa ajungi la etajul superior al acestei case,Viata ? Stropi de apa picurau din parti din cand in cand, mangaindu-mi parul saten,murdar. Eram gol, fara frica de moarte, fara frica de ce se poate intampla.Priveam golul din fata mea cu o detasare sinistra. Ce putea sa mai mearga gresit ? Eu sunt gresit, altceva, e doar o repercursiune a Sinistrului,acea unica si mica parte a existentei mele care ma mai face sa ma crispez, sa rad, sa plang...sa zambesc.

Obisnuiam sa zambesc mult,sa rad mult, sa respir tot aerul de parca ar fi fost numai al meu. Sa epuisez orice strop de energie pentru a-ti fura surasul, a-l avea numai pentru mine,Dragoste. Dar ce nenorocite sunt sentimentele, si cat pot ele dauna unei minti slabe, ca a mea. Cuvintele pot taia prin ceata formata intre noi, dar ai asculta vreodata ?Ai lasa fumul sa treaca, si ai trece si tu din el? Nu. Caci asa merg lucrurile , exact cand crezi ca vor merge bine. Esti o cortina ce a coborat devreme.Si deliberat, am smuls-o si pe a doua, am lasat materialul ei tare sa ma ingroape, sa ma faca una cu scena.

 Si ce rol maret am avut ! Un veritabil tragic as putea spune. Un luptator ce pierde, desi ia deciziile corecte...sau corecte pentru el...Ce e , in definitiv, acest domn, Corect ? Il inteleg doar ca pe o interpretare a ceea ce cred eu ca e bine. Si nu a fost deloc bine ce am crezut eu. Vinovat !

Am nevoie sa iti simt inima scoasa din piept, sa ma asigur ca inca bate! Caci nu iti aud suflarea pe trupul meu, gadilandu-mi gatul, saratundu-mi buzele. Sunt impacientat. As vrea sa cada o zi peste mine, si sa o redecorez. Ai fi acolo ! Imi indepartez pleoapele de pe ochi. Vedeam scarile terminandu-se. Ceata si lesinul imi sufocara realitate.

Si trezit eram !

 Campul gol, plutind langa Luna.Stateai pe o patura si citeai o carte oarecare. Tot in jurul meu era atat de precar incat aveam impresia ca daca m-as concentra doar putin, totul s-ar sparge ca un panou de sticla. Dar nu puteam face asta, capul ma durea teribil. Si nu puteam sa nu ma uit la tine. Radeai cu atatea umbre in jurul tau. Ochii iti suflau fericirea mintii in toate directiile,nimic insa ajungand la mine. Eram protejat de acest Blestem. Te ocroteau chiar Calaii mei. Furisam ochii umbra chipului tau, incercand sa iti atrag privirea. In zadar insa. Luna, singura sursa de lumina pali pentru o secunda.

 Deschid ochii, si simteam cum gatul imi era cizelat intre doua bucati de lemn. Incerc sa ma uit sus,sa vad ce se intampla,dar nu puteam sa imi controlez corpul. Iesind din el. Imi priveam ghilotinarea de deasupra mea. Adusesera maretul instrument cat Luna isi odihnise vazul. Nu mi-era frica. Ma simteam simplu spectator la un circ de ciudati. Ma uitam cum ei mor, spre amuzamentul meu.

Fierul rece cade, capul meu sarind un metru inainte sufocat de atat sange, dandu-l afara.
Calaii si-au facut treaba. Imi intorc spatele, si pornesc pe alta linie..spre alta Ghilotina.

sâmbătă, 5 mai 2012

Ultima scrisoare

Intai,sa va povestesc de bula in care sunt captiv. Intr-un cuvant, e ciudata. Este doar de o persoana.Oricine vrea sa intre este dat afara repede, sau iese singura.Straniu faptul ca bula mea se poate mula si pe conturul celei de-a doua persoane. Dar cine are rabdarea de a astepta ? Cine are rabdarea de a cunoaste ? Si aceasta ironie a mea, ma face sa raman solitar intr-un tinut plin de deceptie.Dulce deceptie. Nu mai vreau.Sau mai bine zis, cusca asta nu ma mai accepta nici pe mine.Se face din ce in ce mai mica.E ca un ghimpe-n pieptul meu vrand sa imi penetreze cutia toracica,sa imi scoata inima, sa o pastreze iar pe mine...ei bine, ce mai contez eu ? Nu spun ca tu nu ai fost bine-venita.Ba chiar bula asta te-a adorat.Erai portretul ideal care-i lipsea.Si fara tine...ma uraste.Dar ai plecat, cu neputinta unui copil tembel, ce face gafe si iar gafe, pana ajunge pe calea pe care-o vrea.Si dusa ai fost. Nu e ca si cum dupa toate literele stranse de tine si puse intr-un loc, mintea mea te-ar mai vrea vreodata.Esti o amara reprezentatie a cretinismului din ziua de azi. Si pentru asta,tot ce iti pot acorda este doza mea pusa deoparte de mila .Atat, nimic mai mult. Si,draci, tineam sa te mai vad cantand, sa te mai vad zambiND, sa iti simt parul negru cantandu-mi pe buze. Dar arsa ai fost. O fotografie taiata pana cand am ramas numai eu. De ce mi se intampla mereu sa ma indragostesc de cineva atat de pueril.Atat de prefacut...de-as sti cum s-ar sfarsi tot...de-as invata sa regret...poate as fi alt om.Poate as tinti mai sus de o aventura cu sfarsit subit,cu un final mort. Mi-as dori sa existe cineva...cu care sa invat sa dansez sub un clar de luna, sa inot printre toti rechinii astia urbani, sa fie intre noi o sticla de vin si doua pahare, cu mainile impreunate, gandurile legate sub un sloi de gheata ce nu s-ar topi nici in arsita unei zile de august,cu un juramant constant, nespus, patrus de inimile amandurora. Ca in filmele alea proaste de dragoste. Ce naiv sunt...Viata nu ar fi o curva daca asa ceva ar exista. Dar cum tot aud ca este, am taiat asta de pe lista mea de dorinte. Asa ca am sa ma cufund in imaginatie, am sa creez un tablou pe care am sa arunc toate chipurile placute care au trecut prin viata mea. Si am sa-l ard.Cu ura de aceasta data.Cu dorinta de putrezire. Am sa mor in plina zi respirand cenusa acestor ziduri de sticla, si nu in noapte. N-am sa mai fiu atat de vulnerabil, am sa imi adun caracterul,am sa-l asamblez intr-un loc, si am sa atac.Nu am sa ma razbun, ci doar am sa fiu mai bun.De data asta, mai bun pentru mine. Confesiunea mea este adresata catre sufletele pierdute pe carari de cismigiu perpetue, pe strazi de capitala inguste, prin case si paturi in alb-negru.Imi inalt cuvintele pentru voi, doar sa le cititi. Un om nu trebuie sa isi ruineze toata viata din cauza unor sentimente.Ah aceste trenuri, ce vin din orice statie de peste tot.Cu siguranta acolo ,undeva, ceva e deja pus la punct, si poate urmatoarea statie va fi cea potrivita.Sansa mereu va exista.Prinde-o-n zbor, accept-o ca fiind unica ta sansa.Apoi arde-o daca nu iti ofera ce ii oferi si tu...inseamna ca nu merita. Arde-ti lumea daca trebuie, pastreaza-ti sufletul curat, mintea mereu lucida. Nu merita sa te chinui pentru niciun chip, oricat de angelic ar fi, pentru nicio minte, oricat de mult soare ti-ar aduce in fata ochilor, oricat de multi nori ar omori. Si pe tine te-am pierdut. Dar de data asta, am dat tot ce am avut, fiecare gest a purtat o parte din inima mea, si toate partile au fost calcate in picioare. Pentru asta, respectul meu fata de tine este nul, iar pledoaria mea iti poarta o pecete insangerata. Iti doresc festin placut in camera aia obscura a ta.Ce plina de lume e ! Dar in acelasi timp... Ce goala.

marți, 1 mai 2012

Adormirea

Ligheanul era langa capul meu.Vomit.Din nou, si din nou. Pana te dau afara. Ce tembel pot sa fiu.Imi distrug viata facand decizii gresite, facand tot ce imi sta in putinta sa fac oamenii fericiti, indepartandu-i,speriindu-i prin asta. Si parca asa cum e soarta asta, ma respinge intr-o mare de rece, chiar daca eu am cele mai bune intentii.Atat frig e aici, printre toate sloiurile astea ce ma inteapa in piept, pe langa toti fluturasii ce se zbat intre convulsie si spaima in stomacul meu.Si intuneric.Vesnic intuneric. Pana apari tu. Plete negre, ochi monotoni, cu o poveste in ei.Toata lumea are povesti nu ? Sumbre,frumoase, delicate,aspre.Toti ochii iti arata cate ceva, batranete,risipa... Regret. Cel mai urat si crud lucru...sa nu vrei sa se fi intamplat ceva.Ah,dar nu pot spune asta despre mine ! Eu am vrut, cu toata fiinta mea.Am vrut ca eu sa iti gadil interiorul venelor, sa te acordez unei simfonii create de mine, sa te am!Sa te am. Pana ai plecat. Trista zi.Desi soare,cer populat de diferite forme de nori albi. Pun capul pe perna incercat sa adorm.Ce priveliste frumoasa, aceasta stare de purgatoriu, dintre realitate si realitatea ta.Dar nu poti sa le ai pe toate nu ? Nu poti sa dormi...NU acum. Si oricat ai dormi, ce gasesti in odihna ? Un leac ? Sau lichiorul care iti accentueaza tristetea, nepasarea fata de tine? Presupun ca raspunsul nu mai conteaza. Imi pare ca te-am speriat.Un iepure alearga, chiar daca omul ridica mana pentru a-i da mancare. Este absurd ce se intampla aici ! Tu nu esti iepure. Esti un om.De ce nu intelegi..de ce nu vezi cum vad eu... De ce te sperii ? Vomit din nou.Parca imi ies larve din stomac, se transforma, si pleaca.Asta o fi soarta mea.Am sa putrezesc aici.E prea negru.Nu imi mai place negrul... Fa-ma alb... Ma ridic in picioare.Camera se invarte cu mine. E ca si cum acest carusel din mine ma face sa regret fiecare atom din mine.Ma impinge sa ma modific.Ma impinge sa repugn din aceasta forma a mea.Dau prea mult, mi s-a zis.Fac prea mult...Tin prea mult... Sunt eu, prea mult. Cad pe podea.Picaturi de viata se scurg din mine.Aleg sa raman acolo,si sa plang.Sa plang.Pana gasesc un leac. Pana adorm.

duminică, 1 aprilie 2012

Cand doua umbre se intalnesc

Era aglomerat.Multimea de clovni tristi se repezea spre diversele locuri de munca sau alte activitati de zi cu zi.Stateam intr-un colt si analizam atent toate chipurile. Fete inchise de oameni morti, inchisi intr-o lume stranie a lor, palpand realitatea cu o falsitate demna de mila. Niciun zambet, doar masti ce imitau surasul,lumina.
Treceau toti formand o mare sarata si rece,calcand pe betonul topit de soare.Unora le ramaneau chiar pantofii lipiti, dar ce-i interesa pe ei.Si glontele din inima fiecaruia traiau linistite.O adunatura de paraziti traind intr-o jungla urbana.
Notam tot ce descopeream intr-un carnetel galbejit.
Traiam intr-o casa mare, cu numerosi sclavi ai mei care imi faceau toate poftele , cu animale cat cuprinde, garaje pline de masini vechi si darapanate dar si luxoase ! Parchetul era tare, ciment , cu felinare puse simetric la 2-3 metri departare unul de celalalt.Lipsea putin verdeata, dar aveam propriile mele parcuri inchise sub un acoperis celest.
Strada.
Imi iubeam locuinta dar ma simteam mai mult precum un tata cu o slujba cu norma intreaga, plecat mai mereu de acasa,cu multi copii ce nu imi duceau dorul. Eram o umbra pe care nimeni nu o observa. Oare hainele mele rupte in coate si genunchi sa fie de vina ? Oare aspectul meu plin de noroi si putin crispat, cu ochi inmuiati de timp ? Oare pielea mea arsa de soare sau ridurile adanci ?
Se pare ca da. Se pare ca omul de azi se uita aiurea intr-o oglinda si daca rujul este bine intemnintat intre conturul buzelor pline de botox sau nodul cravatei este asezat perfect iar parul intins pe spate fara cusur, inseamna ca esti demn de a trai la un nivel ridicat intr-o societate plina de..rahat ?
5...4...3...2...1 poc !
Toata lumea asteapta flash-urile aparatelor foto.Si-ar lasa familiile murind de foame pentru putina faima ! E drept ? Nu ,evident, dar nu ati auzit ? Se poarta strambul.Oameni degenerati cu gaturile sucite si mainile contorsionate umbland cu mintea lor inchisa vazand doar blocul din fata , nu si cel care se darama peste el.
"Bun venit intr-o lume singuratica" imi ziceau Ei. Nu I-am ascultat, m-am dus cu inima in fata, pana s-a crapat, si s-a restructurat intr-un copac. Fructe otravitoare, usoare, carate de sange in tot organismul.Asta trebuie sa fie explicatia !
Notez tot ce ar putea sa ma faca sa imi inteleg starea mea actuala si incerc sa deduc asta din expresiile depresive ale oamenilor pe care ii vad.Imi aduc aminte de spusele Lor :"daca nu te vei lupta sa ajungi in varf, piramida se va darama peste tine, iar tu si toata turma o veti reconstrui pentru ca cei din varf sa se bucure de ea !"
Cum sa ajungi in varf cand te inteapta atat de tare cutitul care sta acolo asteptandu-te ? Ah niciodata ! Prefer sa fiu aceeasi umbra palida, acelas observator, ca pana acum.

Ma uit atent in jur, nimic interesant,totul este deja expirat in viziunea mea si nu as putea sa ma repet in carnetelul meu de notite, are pagini limitate iar eu le umplu doar cu ce merita !
Ma gandesc sa ma indrept spre parcul din centrul Casei mele. As astepta un sclav sa ma duca acolo cu masina aia mare, dar prefer sa o iau pe jos.
1,2,3,4,5....50...E de-a dreptul jignitor sa incepi sa numeri oamenii care dau peste tine, de parca ai fi un stalp si ar intra in el fara sa vrea. Dar nu are nimic, ei nici nu ma simt, nu ma observa. Isi intorc chipul ,vrand sa articuleze un "pardon" politicos, dar ei nu ma vad si se intorc ostentativ mentinandu-si mersul hiduos.
Patul meu verde din scanduri ma asteapta. Ma indrept spre el cu gandul de a ma aseza, cand cineva da peste mine. 51.
-Pardon !
Imi ridic privirea uimit.
-Nu aveti pentru ce, oricum a fost greseala mea, ar fi trebuit sa va las sa treceti prima.
Era o tanara femeie, nu pot sa estimez varsta, niciodata nu am putut.Ochii mari imi intrau in fata , jenandu-ma un pic. As fi vrut sa fiu altfel in momentul acela.
-Nu aratati prea bine...ca e foame ? Doriti ceva de mancare ?
Baga mana in sacosa si da sa scoata un corn cu mac. Daca exista ceva ce urasc cel mai mult in lumea asta, este mila. Teribilismul ei sintetic de a intra in creierul omului.
Imping cornul cu un gest mimic, nu mi-as fi permis sa il ating.
-Doamna e ceea ce am ales eu sa fiu ! O umbra, printre toti zgarie-norii acestia din jurul nostru.Nu mi-e foame, am atatea bucatarii care imi dau mancare zilnic, nici nu v-ar veni a crede. Dar niciodata nu as fi crezut ca am sa gasesc un invitat atat de frumos in casa mea.
Tipa incepu sa se uite ciudat la mine. Ah prost sunt, ce e cu mine ?Doar stiu ca nu e bine sa ma arat...
Dau sa plec,cerandu-mi scuze.
Ea facu un pas in fata,si imi puse mana pe umar,zambi larg,inchizand ochii.
-Daca sunteti amabil, as dori sa vizitam impreuna una dintre "bucatariile" dumneavoastra.Numele meu este Elena,incantata.
-A..Andrei ma cheama. Da..sigur..sa ma gandesc care e cea mai apropiata, dar eu..vedeti dvs, nu am...
-Ce anume ? Hartie din asta ? Nu conteaza !
Ma luase de brat, trecand prin straturile de imbacseala, tot timpul zambind.
Adevarul e ca atunci cand doua umbre se intalnesc nu mai conteaza decat culoarea caracterului.



Camasa statea scoasa din pantaloni,suflecata la maneci deschisa la nasturi. Blugii imi veneau perfect,proaspat spalati,pantofi din piele,cu fata proaspat barbierita.Elena mergea langa mine tinand un munte in stomac.Il va chema Andrei, am stabilit de comun acord.
Am terminat de scris carnetelul iar ultimul capitol a fost dedicat persoanelor ca mine, si cat de frumoasa e viata aparent monotona.Si cat de frumos si placut e momentul in care doua umbre se intalnesc...

marți, 31 ianuarie 2012

Castelul de nisip

Eram timorat.Cum un asa cutremur ! Si nici macar nu incetase inca.Stateam sub biroul meu din lemn masiv si asteptam sa se opreasca odata.Picau dare de tencuiala,si lustra se invartea ca o musca dezorientata,facand miscari incoerente,precum pupilele mele.Eram la etaj,nu puteam cobori,si era o distanta mare ca sa sar pe geam,daca mai ajungeam la geam !

"Iona" , mica opera pe care o citeam inainte de culcare,statea stinghera in pat si tremura,de frig,de frica.Niciun ochi nu o incalzea,se simtea singura.Luna improsca lumina pe ferestrele mele, nu stiam ce sa fac . Am inchis ochii : "ce o fi,o fi". Nu eram un om credincios,nu m-am inchinat dupa varsta de sapte ani,niciodata.Nu m-am spovedit sau idei de genul."Pacatele" erau tot una cu faptele bune,daca le priveai dintr-un unghi potrivit,nu ? Podeaua se umezi,cumva vre-o teava sparta. Imi iau gandul de la asta.Dar de ce naibii nu inceta odata ?! Tinea de aproximativ cinci minute.Mi se parea mult.Chitara de pe peretele din fata mea cade,dand jos si un teanc de carti si o bila care se rastogoli pana in dreptul oglinzii.Am reusit sa disting prin reflexie cei doi oameni ce dansau in interiorul ei, cu fulgi de zapada artificiala scuturati de colo-colo in orizontul sferic si efemer.

Parul iti cadea pe spate stralucitor pe masura ce valsul se apropie de final.Sarutul pe frunte de la sfarsit a fost mai dragut decat limbile scoase schizofrenic de celelalte perechi din acea seara.Nu intelegeam de ce atat spectacol ieftin,in tinute scumpe.Ca toata turma,de altfel.Aveai un zambet larg,ce punea lacat framatarilor de zi cu zi,ciudat, le punea lacat si alor mele.Portile tale de otel nu puteau fi patrunse de nimic.Erai obosita, am vrut sa te conduc acasa, sa te invelesc si sa plec pe furis,fara sa te trezesc,dar ma tineai atat de strans incat ma sufocam daca plecam de langa tine.Deci somn.

Ce fac ? Ma gandesc la tot felul de idioteni in momente ca astea.Si parca zguduiala e si mai puternica acum ! La naiba ! Lustra pica de tot producand un mic scurt la aterizare,becurile explodara incet langa glob.Ma uitam la el cum nu tinea cont de cele din jur,ci continua sa fie in lumea lui.Tineam picioarele biroului atat de incordat incat nu imi mai simteam mainile.Imi ridic bratul drept pentru a ma sterge la ochii din care curgeau niste ciudate ..lacrimi ? Ce poate face un om in cele mai delicate situatii ? Sa zambeasca !Si un ras statut imi acoperi fata.

Asa cum ochii tai zambeau a doua zi.Se uitau la mine mari si intrebatori,parca plecam?! Ce caut,dar mainile nu te ascultau,ma luau in brate,fara sa iti asculte gandurile.Cafeaua veni imediat.Ma simteam print,intr-un regat atat de mare,format doar din noi doi.Si il mareai pe zi ce trecea.Credeam in ceva acum,si credeam cel mai mult in mine.Aveam senzatia unei eternitati frumoase, unui drum ce abia incepuse, si era dragut,frumos,fara atat de multe gropi.Si puteam demonstra orice,oricui.Caci eu,in sfarsit,eram !

Stropii nu incetau a curge.Ochii erau curati,nu lacrimau,dar porii imi erau deschisi si sangerau.Sau,ceva ma lovise ? Ridic mana si imi ating capul.Un obiect ciudat,lung,imi injunghiase biroul,ajungand pana la teasta mea.Ma durea ingrozitor, si nu aveam ce face,caci nu ma puteam misca de acolo.Mana fricii,e mai mare si dureroasa decat durerea in sine.Stateam pur si simplu : un om intr-o cusca,in alta cusca. Eram statuieta inchisa in sute de cutii ,si pana sa ajung sa le desfac,trebuia sa inlatur piatra de pe fondul pielii mele.

Tipai si cutitele spintecau prin cuvintele tale.Ai crezut mereu ca asta-i o arma.Niciodata nu a fost neaparat o arma.A fost mai mult o inghesuiala.Mai adaugai o cutie,mai despachetai alta.Nici eu nu stiu din ce am fost format.Parca au trecut ani de atunci si totusi parca s-a intamplat acum.Parca te-am atins ieri,dar ultima data a fost acum ani.Cum as putea sa ma rup de mine,cand nu pot sa te rup pe tine ?

Doctorul intra in sala de operatii.Fara sa rosteasca vreun cuvant scoate bisturiul,trage o linie pe pieptul meu.Urlam.Ma durea mai mult ca orice.Nu puteam sa ma misc dar eram treaz.Dupa ce face conturul inciziei,baga mainile si pur si simplu ma desface.Raman uimit.Scoate o forfecuta cu care taie niste sfori,si dintre care iese un om.Si pleaca.

Se crapa de ziua.Casa mea tremura din ce in ce mai tare.Albisem de frig,de umezeala,de timp.Arunc o ultima privire la globul meu ,care era acelasi.Apoi cad in gol,si raman acolo.

Mainile copilului se miscau atat de incoerent,desi ale sale linii creau o dezordine perfecta.Era uimit cum de castelul sau de nisip rezistase atat de mult.Infipse batul din mana dreapta adanc in varful lui,zdrobind totul in cale.Marea umezise opera sa,si el se plictisise.Din cateva lovituri zdruncina toata maiestria,si reda nisipul marii din jurul sau.

Nu mai avea chef de el, plecase fara sa se uite inapoi.

vineri, 29 iulie 2011

Zbori...

"Azi, sti ce face somnul tau? scuipa pastile,
Umple burtile cu monstri,
Toberoanele cu fosti,
Si nu-ti pare rau de tine.
Fiare fine,
Curbe line,
M*** iulie,
Carne vie,
Cine stie?"

...Si i-ati avant puternic,pasare hoinara, caci aici nu vei mai gasi o casa.S-a dus drumul ala de intoarcere sub care tot am pus ravas si focul l-a luat,pe el si masca mea.
Stau sub cearceaful indolentei,ce sa-mi spun? Ca-i "totul bine" ? Oare nu cumva vlastarul ce l-am cunoscut candva a ars sub umbra mea hoinara? Dar vad ca nu eu eram ochiul ce te inconjura prim mersul tau suav si buimac,ci oricine altcineva - tot ce reprezenta un necunoscut. Din infinit de fete,una cate una, crezi ca va merge vreodata ? Crezi ca le vei cunoaste ? Pufnesc si intru in scrisoarea asta,ma pun pe patutul mic din ea. Si scriu si scriu si cu ce rost ? Nu e ca si cum ar mai conta ceva. Caci tu , nu mai contezi...

Zbori mare floare, caci mica nu mai esti iar eu am sa te las acum,sa dormi, in noaptea solitara.



*


Foaia parca nu mai vrea sa se lase scrisa de creionul meu.Va spun la revedere si ca mi-a parut chiar bine. Poate voi reveni,poate ca nu. Cine stie ?

joi, 28 iulie 2011

Aer

Imi aduc aminte cladirea in care am stat mai ieri.Era falnic ridicata de niste arhitecti timpurii in sine, niste matahale in ale schitelor care se realizau pe masura ce inchideau ochii, un nas, o gura, o pereche ochi.

Si noptile stateau treji pentru a sesiza orice hot de inimi care ar putea intra si fura orice din ea, si se asterneau precum gandurile si credeau in ei.
Calcau pe podele ca pe ace,incet,lipiti de sufletul lor,nu de lemnul stangaci care scartaia din cand in cand facand zgomote pe care le ingerau ca pe o adunatura de simfonii.Ridicol se ridicau pe scari ,lihniti,sperau sa gaseasca ceea ce cautau la etaj,dar in schimb realizau pe zi ce trece ca acea casa era parasita, si acum se daramau pe ei in loc sa atinga fundatia, in loc sa sparga peretii,sa se inchida in ei, sa fie mai multe Ane cu propriul lor Manole, patetici ca o soapta aruncata in vant spre o floare ce ii uitase, pe toti.

Azi, somnul lor arde sub zidarie,dusul rece ii imbie, le invie ochii storsi de lacrimi sub zavorul incuiat al usii solitare.Ce jalnic se aparau de ploaie,scrijelind pe pereti "opreste-te" de parca lumea lor se invartea sub norii ce-si cascau gurile imense si isi scuipau durerea inspre sol,si ei o inghiteau pe toata, si se lasau secatuiti de gol.

Maine,la usa vor batea calaii.Toti vor sari sub lungimea sabiei lor,vor pica taiati in creieri,zburand spre noaptea solitara si eterna.Caci etern ei se vor rataci in ei, oriunde ar fi,oriunde ar gasi un oarecare moment de tacere pentru a-si materializa nimicul in tipete ce o sa zgarie peretii, si ii va distruge, si ei vor cadea.
Vor cladi , acolo, o noua casa, vor incepe sa se izbeasca de-a ei poarta caci nu vor vrea sa intre , nu vor vrea sa paraseasca ce a fost, insa vor fi nevoiti, si atunci...vor renaste.Doua picuri sculptate sub muzele ce ii rascoleau in fiecare noapte,isi vor striga dorul unei pietre formate sub umbra ei, vor ragusi si isi vor taia vocile vrand sa capteze atentia unor morti demult omorati de franghia dintre ei.Dar mereu vor sta uniti,mereu vor sfarsi toti deodata.

Dar azi,ala rascruce,la miez de noapte, se intalnesc si isi vorbesc,si isi unesc cercul ,cantand parca precum niste greieri la stele, si stiu ca sunt uitati de cea ce era ratiunea lor, un ideal prafuit uitat prin bibleoteci.O schita spre perfectiune lasata sa putrezeasca in prapastia uitarii.Si aici ei vor incheia,caci a venit maine.
O noua gura de aer...