Poate

Poate in noapte voi reusi totusi sa gasesc un drum,atat de intunecat,atat de depravat,atat de nenorocit,dar pe care ,calcand,sa ma simt bine.Incerc sa mai culeg atatea gesturi,vorbe,ca odinioara,dar atat de fara de rost,fara de sens.Ma inunda din toate partile,ma simt un soldat inchis intre propria sa varsare de sange,si peretele unui lagar de concentrare de pe vremea nazistilor.Ce vis edenic,nu ?
Poate ar trebui sa nu mai strang atatea lumi deodata in palma mea,apoi sa o fac caus,distrugandu-le pe toate.Mi-e mila de ele,de mine.Imi inchin tot amarul lor mie,sa ma pecetluiasca pe vecie,asa cum cred ca se va intampla…asa cum se intampla poate,deja.
Suflul niciodata extenuat al vantului…ce revigorare.Deseori insa se transforma intr-un crivat,intr-o moarte prea inceata,care ma trezeste din ce in ce mai des la realitate.Atatea stele sunt acolo sus pe cer,pe care eu inca nu le pot atinge,ele nu ma vor ! Insa eu tot incerc,eu tot plang pentru ele,ma vars pentru ele,insa nimic.Si “Luceferii” lui Eminescu nu ar fi de ajuns.Dar ele poate nu stiu…
Poate undeva voi naviga pe o barca,intr-o lumina cutremuratoare a zorilor,si ma voi simti amenintat de gaura imensa aflata exact in podea.Insa nu de asta m-as teme,ci de razele rosii,de sange,ale unui soare dabia trezit din somn si furios care,in loc sa ma incalzeasca,m-ar inteapa,m-ar strapunge ca niste sageti,in inima,dezintegrandu-ma in mii si mii de parti,de tablouri,de cuvinte…Iar fiecare panza ce se va asterne pe vreun perete va reprezenta echivalentul abstract al fiecarei stari ale mele…Viata desenata prin arta.Sadic,nu ?
Si exista atat de multi “poate”.Sunt milioane si milioane de “poate”.Si te intrebi de ce atat de multi ? De ce nu putem fii concreti ? De ce ocolim atat adevarul,de ce ne ocolim atat sentimentele,starile ?In cel mai inalt nivel al tau de luciditate iti dai seama ca te temi,te temi de ce va fi,te temi de ce ai putea pierde,riscul de a castiga ceva fiind prea mic.Dar uita-te atent si vei vedea ca odata cu noaptea,toti acesti “poate” pier,masacrati de un adevar prea concret pentru a fi uitat.Insa el se invesmanteaza in atatea straie prafuite pana in zori,incat uiti de el.Si revii la poate.
Poate ca in lumea ta,draga mea,nu e asa…

Lumea cu chip de drac reinvie...

Ce revenire! Sub cat praf lasat de atatea stele care cad,se prabusesc de un sol atat de muribund.Nu stiu cat de mare va fi aceasta a doua epistola,nu stiu cat voi avea de povestit,insa sa incepem.

Albastrul a disparut definitiv.Il mai vad noaptea printre luna,cum isi da duhul pentru a relua-o in ochii mei.Dar durerea din mine a plecat,m-a lasat dezgolit in canicula.Si ma simt bine !Insa ceva se intampla.Ma uit la un ceas vechi,un felinar aprins langa el,si centrul haotic al vietii mele se unduieste sub niste forme mai dense,mai de incredere...

Lumea cu chip de drac se arata mai putin palida,mai putin suspendata in gri.Nu mai imi lasa acelasi mesaj,de fiecare data,cum ca nu as mai fi,cum ca eu nu mai sunt om.Umbra si-a reluat drumul printre picioarele mele,si ma urmeaza semeata oriunde.De ce nu vrei tu sa fii umbra mea ? O sa va intrebati cine e acel tu.Ei bine,mai tarziu.

Dincolo de vorbe,am uitat si acum sa iert.Increderea imi era pierita,era decazuta in atat namol,apusul meu crez al unui decazut,iti urez adio.

In sfarsit ,sper sa traiesc,voi medita,Destin,sa vedem daca eternitatea se va lasa altfel acum,poate sub forma unei plapumi de matase,nu a unor gheare de vultur.

Asadar va prezint cea de-a doua epistola.Ca orice final,cortina se lasa acum usor,fara respingere,dar izul e puternic.Oricum,dupa ea,se infatiseaza noua mea luna...

Ochiul infrant

Dementa violeta sub un soare albastrui...ocrotit de umbra unui tacut,liturgic,masacrat arbore.Ce mai vreti de la mine ? Un raposat ocrotit de o luna ingropata in propriile-i gauri.Un cadavru imbacsit cu viata,vesnic mort in mine,vesnic ratacitor...vesnic decazut.
Vesnicie! Un cuvant atat de sacru si noroios.Ce n-as da sa scap de ea.Ti-as da-o tie,cel mai mare inamic al meu.E a ta,pastreazo!
Va mai amintiti de felia aia de tort ? S-a acrit ! Gustul ei bun a disparut,maretia eternitatii a cazut la picioarele unei morti divine,spirituale,desi fizicu-mi frige umbra ,calcand pe ea,pe strazi pustii.
Pana si sortita-mi mana imi canta amarul unui cazut dintre nori.Si erau,la inceput,atat de albi,de jucausi,sub maretia soarelui! Si acum decedati in noapte,imi uda parul ce-mi cade in valuri pe spate,delectandu-se cu atata ura.
Si firul de mac s-a uscat,si ochiul albastru pare infrant,in aceasta din urma clipa.Desi la el am tinut cel mai mult,pe el l-am iubit cel mai mult.Acum s-au dus,toate,intr-un mormant de margarete albe.
Puritate! Sa ma anunti unde as putea gasi-o ,Destin! Aici nu e,iti jur,am cautat peste tot si nu e!
Imi scriu ultimul ravas din aceasta epistola,atat de mare,aici termin.Poate vor mai urma,poate nu,insa sfarsitul este chinuitor,sper ca il simtiti cu totii! Altfel ,datoria mea se stinge degeaba...Va urez un scurt,neplacut,monoton : Adio! Ne vedem maine...

Ochii cersesc lumina

Clona mea se rezema de cealalta dimensiune.Distanta dintre cei doi pereti era infinita ,desi mica,infinit de mica.Intelegi ? Pisica se plimba incoace si incolo,dand din cele doua codite similare,cu cei patru ochi diformi,supraponderala.Parca erau doua pisici in ea..parca.
Senzatia timpului era una de mult apusa.Mult de cand nu mai sunase alarma la ceas,mult de cand intarziai la masa.Noaptea se materializa in diamante colorate,ascutite,intreptate spre ochii nostrii argintii.Umbrele zilei dadeau la o parte spinii care te tineau intr-un loc.Vedeai copaci,campuri de flori ! Iar peste tot prin ele mortii constiintei mele,ale noastre,Clona!
Seriozitatea era deprimanta,amanai lacrima,amanai lumina,amanai viziunea.Precum si moartea si viata.Lasai totul deoparte,ca sa dai din maine,ca ultimul nebun dintr-un azil de batrani...
Clona mea se rasucea intre cei patru pereti,acea camera era prea stramta.Inca nu-si daduse seama ca o puteai definitiva dupa cum vrei.Era cea mai noua clona a mea.Nu invatase,si tot moarta va sfarsi,ca toate celelalte.
Ingerii cu zambete de drac ma inlantuira si ma facusera captiv intr-o minte care semana cu a mea.Percepeam mai mult decat fatada,forma mi-era foarte clara.Dar nu asta conta.Conta ca stiu si beciul care era pustiu pana ce n-am calcat eu in el.Cum ochiul cere lumina,am facut lumina.Dar cand Iisus a incercat sa-mi indrepte pasii spre scari,clonele mele s-au revoltat,au urlat,au spart peretii,l-au incovoiat in spinii unui trandafir atat de rosu...atat de negru...atat de verde!
Si asa ele au murit toate.
Pisica este unica mea amica,de cand lumea,de cand cu toata marea asta,tot cerul...toti ! Toti se adunasera in mine.Eram o enciclopedie,cu foi rasucite,cu un cuprins deliric,cu pagini galbene si prafuite.
"Citeste-ma!",strigau toate clonele.Nu le-am citit pe ele.M-am uitat numai in oglinda mea,in singuratatea mea de un metru patrat.Ce patrat! Atat de aritmic.Cantau atatia violonisti,in acelasi timp,atatea serenade,atatea flori cadeau,atat de nefiresc ! Si totusi incet...incet...
Revin din amintiri.Clonele s-au adunat in numar mare.Mai multe ca niciodata.Au invatat sa nu mai calce in afara patratului lor.Bine,un prim pas inainte!
Si atunci o vad,cum vine spre mine.Pisica imi dadea tarcoale,in bratele ei.Nu era o clona.Nu stiam cine era,nu stiam ce semnifica.Simbolul ei insa ar fi trebuit sa fie unul prea majestuos,ca sa nu-i fie scris pe frunte.Fruntea era acoperita de un breton ciudat,parul pana la umeri prins intr-o codita aranjata,ochii albastri...
Ceruri!
Toate clonele se apropiasera de marginea patratului.Daca toate vor sari,eu voi fi tarat pana in acel gol,involuntar.Maestrul papusar mi-a soptit asta.O vad cum imi zambeste,imi asterne o plapuma de cuvinte care nu ajung pana la mine.Nu puteam auzi,nu puteam vorbi,nu puteam decat privi.
Mi-am imaginat un iaz,draga mea,vreau sa stii.Plin de pesti.Lumina era stinsa.Ochiul cere lumina,imi bate-n pleoapa.Adio!
Cercul majestuos format de clonele care s-au aruncat toate deodata ma imbata,era ceva spectaculor.Unific cercul.Si toate murim.Tu insa respiri aerul imbacsit de melodia mea.
Poate si eu sunt o clona.

Nebunie nemuritoare

-De ce plangi ?Nu cutezam niciodata ca fiinta ta sa tradeze vreo emotie…
Ramase mut,un zid obscur in fata maretiei degajate de soarta.
-Plang de nervi,frustrare,stres!In nici un caz pentru ca tu a-i fi acela care mi-a facut ce mi-a facut.Sa-ti fie clar !
Chiar si printre lacrimi,ea denota atata claritate,atata hotarare! Asemenea floare rar crestea pentru a face umbra unui pamant atat de muribund.
-Nu mai plange…
-Lasa asta.Nu vreau sa te mai vad niciodata.Din momentul in care ma voi ridica si o voi lua pe aceeasi potecuta,nu ma mai suna,nici macar sa nu ma mai privesti,in timp ce ma vei simti ducandu-ma .
-Stii bine ca nu pot face asta.Tu insemni mai mult decat orice pentru mine.
-Da ? I-auzi!Si d-aia nici macar nu admiti ca ai gresit ! Nici macar nu mi-ai recunoscut.Nimic ! Si eu te-am crezut pe tine,pana cand dovezile se stransesera intr-un maldar prea mare pentru ca mintea mea sa te mai proceseze nevinovat.Si nu greseala,ci ascunderea ei a durut.Atat de mult incat ma simteam ca o sulita intrand in bustul unui soldat,patata de sange si de amar!
Simtea mai degraba cum ca el ar fi fost soldatul,si sulita si-a intors-o constient impotriva sa.El urma sa moara,ea ramanand numai cu amarul pe care apa timpului il va spala.Nu stia ce sa zica,ii era frica de sfarsitul conversatiei,care aducea cu sine o picatura din apocalipsa,asa ca ingaima ceva stupid :
-Sulitele nu simt…
-Eu am simtit !
-Iarta-ma…
-Cuvintele jignesc acum.Mai bine taci si iarta-te pe tine in interior.Lasa asta sa-ti fie o invatare de minte.
Stia atat de multe despre el.Stia bine ca ea era totul,ca ea forma un centru adanc in forma sufletului sau,existentei sale.Cu toate acestea nu avea sa-l ierte.
-Tacerea de arama,umbre rosii ale mortii…Deschideti poarta imortalitatii – lupta nemuritoare impotriva disparitiei…
-Poarta care ne uneste o voi inchide dupa mine.Nu ai nicio sansa sa iei acelasi tren pe care il iau si eu!
Frica il cuprinse din ce in ce mai tare.Nu gasea niciun sanctuar al mintii sale in care sa se ascunda.Era un copac ce urma sa fie taiat,simtind lama cum ii strapunge scoarta.Fundatia pe care o cladise cu atata efort se daramase imediat,cum ai darama un zid de carti de joc,dintr-o suflare.Nebunia lui nemuritoare pentru ea il vana,il agasa constant.Il facea sa simta ca nu e bine,si de aceea ii tradase increderea,o inselase intr-un mod crud,cu prietena cea mai buna a sa,distrugandu-i o parte buna a copilariei.Vina il sageta din toate directiile,il facea sa sara dincolo de gardul sanitatii,dincolo de real.
-Eu am sa plec,adio!
-Nu ! Stai,inca putin.Te rog.Vreau si eu sa spun ceva.
Ea sta cateva clipe si se gandeste.
-Bine,te ascult.
-Nu am vrut niciodata sa-ti fac rau! Nu am vrut niciodata sa te fac sa te simti jignita,folosita.Niciodata n-am fost eu cel ce te tragea de sfori.Nu cred ca pentru tine s-au inventat sfori…Viata este improscata pe pamantul amarnic,dart e rog,nu ma lasa asa.Nu…nu am vrut.Nu stiu ce sa zic,ma pierd.Nu vezi ?! Ma pierd in tine atat de mult.Nu iti stiu cale de intrare,cea de iesire.Esti un lac fara fund…te-as cuprinde toata,dar nu pot…
-Atat?
El cantarea bine ceea ce avea de facut.Primul impuls,avea sa ii fie si ultimul.
-Adio,iubita mea.
Printre copacii majestuosi ce impaienjeneau peisajul de sfarsit de primavera,se arunca in prapastia care-si avea zacamantul in spatele lor,fara nimic,decat cu acele ultime cuvinte.Fara lacrimi,fara regret,doar cu tarie.Poate singurul moment de hotarare deplina din toata viata lui.
Fata se apropie tremurand de marginea haului intunecat.
-Adio…
Si ultima lacrima ii curse adanc,zdrobindu-i-se baiatului de obrazul deja vanat.

Strigat

“Traiam intr-un paradis al carui cer avea nuanta unor flacari din iad…dar totusi era un paradis.”

-Uita-te cati invalizi trec pe langa noi.Oameni cu fata limpede si vesela…

-Ce ai cu ei,iubitule ? Si noi suntem la fel de fericiti.

“De-ar fi fost asa.”

-Da,da…Usile pe care tu le vezi deschise,in mine nu se mai vor inchise odata!M-am saturat de atata verde,cand in jurul meu floarea pe care o miros e mai degraba neagra.

-Pe campul tau,probabil.Eu ma simt bine…

In soapta,in minte :”esti o faptura prea mica,prea plapanda ca sa-ti dai seama,ca sa ma vezi prin ele…”

-Da,poate ca si eu ma simt bine.

Timpul trecea,de la stanga la dreapta,aidoma unui pendul ce nu se mai oprea.Hipnoza lui creea o stare unica de frustrare.

-Vin nori de ploaie,observa ea.

-Si de-ar fi numai pe cer.

-Ce vrei sa spui ?

-Nimic,nimic.Gandeam cu voce tare.

-Haide spune-mi!

-Nu este nimic.Inceteaza!

-Spune-mi!

-A inceput sa picure.Hai spre casa.

-Dar zi odata !

-Nu am ce sa zic,ma dezgusti cand insisti atat.Stii bine ca nu ma indupleci.

Se posomori.Ca o marioneta in mana unui maestru papusar,se lasa dezarmata si tace,sub tavanul de picaturi ce i se spargea in cap.Scurte momente tacere-lungi gandiri…

-Pentru ce mai stai langa mine ?intreba cu un ton sarac ea.

Surasul lui fals se stinse,intr-o bolta intoarsa ce-i arcuira buzele.

-Pentru ca nu am de ales.Unde m-as mai duce…

-Si stai cu mine pentru ca nu ai alternative.Nu ma iubesti…

-Da.

-Esti o jigodie.

-Poate.Cuvintele tale sunt simple imagini urate pe retina mea.Crede-ma ,as fugi tot pamantul asta pe jos,numai ca sa scap de mofturile,de nepasarea,de drumul deschis pe care mi-l arati.Transparenta ta,nulitatea,sunt prea morbide ca sa imi merite privirea.Ochii tai albastrii insa mi-amintesc de cer,de paradis.Din pacate un paradis edenic,cu un cer imapnzit de flacarile iadului.

-Si totusi paradis.

-Da.Unul pe care l-as da,sine die pentru iadul in sine.

Ajung in scara blocului unde locuiau la parter,intra in casa si ea aprinde lumina.Cu un zgomot intentionat isi tranteste geanta si se lasa pe fotoliul din piele din sufragerie.El isi aprinde o tigara si ii scruteaza trupul cu privirea insetata.

“Poate singurul motiv,si totusi atat de egoist!”.

-Adevarul este ca nu te iubesc.Nu stiu cand te-am iubit.Poate niciodata.Senzatia asta inselatoare pe care ti-o dadeau ochii mei cand se uitau la tine…maturizeaza-te!

-Am sa-mi fac bagajele si am sa plec.

Brusc starea lui se schimba.Nu mai era atat de sigur.Nu credea ca ea are sa cedeze cu atata forta,cu atata “maturitate”.Inainta spre ea un pas.Un pas ce facea mai mica lumea ce ii despartea.O lume plina de atata rau,de atata praf.

-Iarta-ma…

-N-ai stiut niciodata sa ma pretuiesti.Transparenta ? Sunt un geam mai opac decat tine,domnul meu.Si am sa-ti spun la revedere cu fruntea sus.Fara lacrimi,fara amar.Esti doar o poza proasta,miscata,prea plina de sine ca sa mai poata sta langa oricare alta.Nu-ti vei gasi un drum niciodata.

Ramane buimac,se aseaza pe canapea si-si mai aprinde o tigara,ganditor,cu ochii atintiti la un tablou ce arata duiosia,frumusetea unei pasari ce canta printre crengile unui arbore,primavara.Nu se potrivea nicidecum cu ceea ce simtea el.

-Si inca ceva…nici eu nu te-am iubit.Desi,recunosc,am incercat.Atatea ziduri puneai in fata.Ti-era frica de mine,de ce ai putea deveni.Ti-era frica de faptul ca ai putea fi ca atunci,demult,cand erai cu ea.Stai linistit,odata cu moartea ei,ai murit si tu,numai e cale de intoarcere.

-Nu-i adevarat !

Tonul lui calm deveni aspru,violent.

-Imi predici tu mie aici despre cum sunt eu,despre viata.Dar tu ce stii despre mine ?Stii sa imi dai cu piciorul,sa imi arati ca ma poti iubi…si atat…Vreau mai mult.Nu vezi monotonia ? Bate la usa.

-Mai bine ii deschizi ! Langa tine,orice om intra intr-o rutina.Vezi poate iti place cand iti da tarcoale,atunci cand dormi singur noaptea !

-Si cand pleci,stinge lumina iubito,as vrea ca becurile sa nu-ti lumineze lugubritatea !

-Sper sa mori !

-Amin…

Fata pleca nervoasa,inchise lumina si trantise usa.El se uita spre tablou,instinctiv,si prin petele de lumina ale notpii deosebea o fiara ce-si devora prada.Strigatul lui n-a mai insemnat nimic.Se sufocase deja…

Confuzii

Se creeaza acum in jurul meu o alta lume.Dar sa cred in ea? Nu stiu...mi-e cam frica.Ma tot gandesc din nou ca totul se poate repeta,ca trecutul inspira viitor,si deci ochii,astrii,toti vor revenii din nou,aducand durerea.

Simplul fapt ca indiferenta ar putea fi adusa din nou pe valuri calme,ma indupleca sa renunt la vanitatea cu care ma confrunt.Icoana din mine se vrea sparta de realitate,geamul ei scos si rapat intre stancile prapastioase care imi golesc ochii in departare.Si ce murmur cristalin imi zdrobeste glasul!Parca ma avertizeaza,parca nu ma lasa sa dorm.

Credeam in ceva mai bun decat rutina.Acum imi doresc macar monotonie,caci fara nimic,mai rau decad.Zanele s-au dus de mult,au murit insetate de sange,in razboiul cu demonii din ea.Dar si ea a murit.Deci urmez eu...

As intrebao acum daca merita sa pornesc din nou pe inca o cale primejdioasa.Oare ce mi-ar raspunde ?

Sub vuietul unei priviri.

Un trecut,un prezent,viitorul.Timpul nu ar trebui sa conteze.Mai bine nu am stii nimic despre el.E atat de dureros,cand te uiti inapoi si ti-ai dori sa te intorci,sa schimbi ceva! As vrea sa schimb ziua aia.Nu imi trebuia privirea ta,nu imi trebuia remiza.Acum vreau sa castig,vreau sa te las in urma cu broboane de venin pe langa gura,buzele tale negre de indiferenta.Sper sa-ti inghiti limba ! 

Dar ce vorbesc eu ?Defapt eu pierd.Defapt niciodata nu a fost remiza.Mereu ai castigat,mereu am ratat punctul principal,nu l-am inteles.Iar tu il cunosteai atat de bine.Si mereu venea maine."Maine am sa ma schimb",imi ziceam.Dar niciodata nu ma schimbam.Ziua era prea mica,mintea prea ingusta iar simbolul ce ti-l purtai atarnat de chip,stagna si el.De ce oare sa ma schimb ?

Asculta riff-ul.Sa-ti intre bine in cap.E strigatul meu,capitulez! Poti sa iei tot,deja ai luat tot...Imi place atat de mult cand nu ma bagi in seama.

Iti spun,cu toata seriozitatea,adio albastru! Poate maine...

Chinul de a te numi placere

Atata patos in atatea gesturi efemere,cand stai pe o bolta verde si te uiti in sus la cerul negru,cu noaptea imbratisandu-te ,cu un reflex impanzit de timp,fire...grile de adevar...siruri de fire pe grila ierbii.

-Lasa-ma sa respir!

-Intr-o noapte atat de frumoasa,si intr-o groapa cu morti tot aer curat ar fi.

-Si totusi,lasa-ma ! Da-mi drumul.

-Pentru ce ? Si ea imi spune sa te imbratisez.

-Nu mai fabula!Uite realitatea,priveste-o dincolo de campul ala al tau de flori.Gata! A ars.

Grimasa i se contura si mai clar pe chipu-i putin scaldat intr-o lumina prea vaga a lunii.

-Niciodata.Pentru ce sa las asa ceva ? E prea frumos..e prea...

-Ireal! Da! Si te innebuneste.Nu vezi ? In brate tu tot pe ea o tii,in ochi tot pe ea o privesti.In oricine,in orice! Si...in mine.

Incepu sa planga.Siroaie dulci-acrisoare facandu-i santuri in obrajii palizi.

-Cold november rain...

-Pe ma-ta !

Se intoarce spre ea,si o apuca de maini.

-Monstrule!Pleaca.Acum.

-Nu inca,frumoasa mea.Mai e pana la rasarit.Pana la apus.Ce ciclu frumos.Asculta pianul.Vrea sa ne poarte pe drumurile sale marete.

-Esti nebun.Nu stiu cum de te-am acceptat pana acum.

-Toata lumea are nevoie de cate un nebun.Gandeste-te putin.Cum altfel ai mai fi tu normala ?

-As fi si fara tine.Te urasc te urasc te urasc! Ce are atat de deosebit ? Ce ?!

-Nu stiu,dar nimeni nu il are.Toti suntem niste marionete.Ea s-a dat mai bine pe langa maestrul nostru.Vad ca ti-ai pus lentilele...

Fata pufni,scarbita.

-Ha! Si mai ai si tupeul sa mi-o spui.Da! Pentru tine am facut asta.

Cu ton posomorat:

-Esti obsedata de mine...

Surprinsa,incepe sa planga si mai tare,cu mainile pe fata rosie,monstruoasa.

-Te rog,nu ma mai chinui!

-Ce placere imi face luna.Niciodata nu se plange.Si uite cat de lovita e.Si tot atat de frumos se inalta in fiecare seara.Draga mea,nu mai varsa atatea lacrimi.Nu-si au rostul.

-Pentru tine le vars,prostule !

Se ridica si pleaca.El porneste in urma ei,fara sa-i observe parca bocetele.

-Acum de ce ma urmaresti ?Du-te la ea!

-Numai de as putea...nu ai idee.

Se intoarce,apuca printre degete o pietricica si arunca cu ea in el.

-Nimic nu se compara cu putina durere.Te rog,asculta-ma.Vreau sa te am...

Ras isteric.

-Sa ce ? Cum poti spune...monstrule! Esti un monstru! Lasa-ma sa plec.

-Dar nu stii drumul.

O prinde de incheieturi,cu o forta mult superioara rafinitatii ei.

-Ea s-ar fi zbatut mai mult.

Suv tipete isterice o dezbraca,rezemata de un copac.Ce martor singuratic...

-Te urasc! De ce nu ma lasi in pace ?

-Vroiai placerea alaturi de mine.Ti-o dau pe toata ! Tarfa ordinara.Uite si preludiul : chinul.

Lentilele albastre ii cad pe jos.Rasaritul le lasa ascunse pacatele in noapte.

Umbra unui om

Copil vicios,ce cauti tu sub copacul ala batran?Ce rost are sa-i dai atata apa ? Se usuca,nu vezi ?Lasa-l…Ascunde-te,fugi,rapeste-ti orgoliul,si du-l intr-un loc sigur,nu-l pierde ! E prea greu sa rezisti fara el.Mandria,fara prejudecati,cunoasterea…surprinde-ma.Eu am pierdut.Tu inca nu.

Intoarce spatele atator soapte,atator monstrii ce stau si-ti cos tie un viitor conceptual,pe care tu nu-l vezi,il inlaturi.Nu-l lasa sa creasca in tine,taie-i radacina,pune-o intr-un sicriu si ingroapo undeva unde sa nu-i auzi rugamintile de fier care iti aduc o melancolie constanta.

Copil arogant,de ce umbii pe sub acele coroane minunate de flori ? Nu te inconjoara decat fizic.Spiritual,esti un nimic !Tu iti sapi o groapa,atat de mare incat si pamantul se simte stanjenit.Sparge balonul de pacate,si lasa-le sa zboare.Te poti reintoarce mai tarziu dupa mandrie,ea acum apartine altuia.

Si uita-te mai mult la cer cand e ploios.Te invata sa suferi,si sa iti inlaturi suferinta.Te invata sa cercesti pentru mai multa ploaie,cand sta sa se insenineze.Cateodata simt cum as vrea sa fiu eu ploaia.As avea mai multe sa-ti arat.Ti-as deschide ochii…ti-as dilata irisul intunecat,si apoi ti l-as arde.La ce bun ?

Copil batran,vorbesti despre existenta,despre cancerul negru ce iti stagneaza pe inima.Mai ai inca timp sa te gandesti la ceva bun,pana acel cancer nu te inghite cu totul.Inima e facuta pentru a fi injunghiata.Las-o sa sufere,invata sa treci peste durere,nu-i buna de nimic.De ce plangi ? Rezolvi ceva ?Nu.Plansul iti aduce mereu aminte de ce asculti acelasi sunet cutremurator incontinuu in gura tatalui tau.

Copil uitat,da,in oglinda din ochii tai ma regasesc mai mult.Ai pierdut aroganta,mandria,scopul,cunoasterea.Namolul ti-a cuprins deja mainile,ti le rupe sub greutatea lui.Nu te da batut inca.Voi veni sa te ajut,cu un pocal de argint,umplut cu gri-uri ce iti vor aduce aminte de cenusa mamei tale,zburata peste o campie oarecare.Ciudat cum a inceput sa ploua a doua zi.Da,tu te renasteai.Mai fa-o o data.E ultimul tau strop de roua.

Copii,de ce toti va ascundeti dupa o melodie,dupa o carte,dupa randuri,versuri ?Lasati-le sa paleasca.Lasati scrieri proprii sa va inglobeasca viata.Carnagiul sfant ce il veti simti…ce frumos o sa fie,veti vedea ! Ascultati umbra unui om infrant.Asculta-ti pata neagra ce va mangaie seara peretii si va saruta de noapte buna,desi voi dormiti.Ascultati bucuriile.Nu au frontiere.Desi eu zac acum in cenusa voastra,veti creste din nou,sub macii ce v-au inaltat prima oara.Acum gata,vreau sa dorm.Somnul m-a ocolit atat de mult.Am uitat cum e…i-am uitat inchisoarea atat de frumoasa…