Nebunie nemuritoare

-De ce plangi ?Nu cutezam niciodata ca fiinta ta sa tradeze vreo emotie…
Ramase mut,un zid obscur in fata maretiei degajate de soarta.
-Plang de nervi,frustrare,stres!In nici un caz pentru ca tu a-i fi acela care mi-a facut ce mi-a facut.Sa-ti fie clar !
Chiar si printre lacrimi,ea denota atata claritate,atata hotarare! Asemenea floare rar crestea pentru a face umbra unui pamant atat de muribund.
-Nu mai plange…
-Lasa asta.Nu vreau sa te mai vad niciodata.Din momentul in care ma voi ridica si o voi lua pe aceeasi potecuta,nu ma mai suna,nici macar sa nu ma mai privesti,in timp ce ma vei simti ducandu-ma .
-Stii bine ca nu pot face asta.Tu insemni mai mult decat orice pentru mine.
-Da ? I-auzi!Si d-aia nici macar nu admiti ca ai gresit ! Nici macar nu mi-ai recunoscut.Nimic ! Si eu te-am crezut pe tine,pana cand dovezile se stransesera intr-un maldar prea mare pentru ca mintea mea sa te mai proceseze nevinovat.Si nu greseala,ci ascunderea ei a durut.Atat de mult incat ma simteam ca o sulita intrand in bustul unui soldat,patata de sange si de amar!
Simtea mai degraba cum ca el ar fi fost soldatul,si sulita si-a intors-o constient impotriva sa.El urma sa moara,ea ramanand numai cu amarul pe care apa timpului il va spala.Nu stia ce sa zica,ii era frica de sfarsitul conversatiei,care aducea cu sine o picatura din apocalipsa,asa ca ingaima ceva stupid :
-Sulitele nu simt…
-Eu am simtit !
-Iarta-ma…
-Cuvintele jignesc acum.Mai bine taci si iarta-te pe tine in interior.Lasa asta sa-ti fie o invatare de minte.
Stia atat de multe despre el.Stia bine ca ea era totul,ca ea forma un centru adanc in forma sufletului sau,existentei sale.Cu toate acestea nu avea sa-l ierte.
-Tacerea de arama,umbre rosii ale mortii…Deschideti poarta imortalitatii – lupta nemuritoare impotriva disparitiei…
-Poarta care ne uneste o voi inchide dupa mine.Nu ai nicio sansa sa iei acelasi tren pe care il iau si eu!
Frica il cuprinse din ce in ce mai tare.Nu gasea niciun sanctuar al mintii sale in care sa se ascunda.Era un copac ce urma sa fie taiat,simtind lama cum ii strapunge scoarta.Fundatia pe care o cladise cu atata efort se daramase imediat,cum ai darama un zid de carti de joc,dintr-o suflare.Nebunia lui nemuritoare pentru ea il vana,il agasa constant.Il facea sa simta ca nu e bine,si de aceea ii tradase increderea,o inselase intr-un mod crud,cu prietena cea mai buna a sa,distrugandu-i o parte buna a copilariei.Vina il sageta din toate directiile,il facea sa sara dincolo de gardul sanitatii,dincolo de real.
-Eu am sa plec,adio!
-Nu ! Stai,inca putin.Te rog.Vreau si eu sa spun ceva.
Ea sta cateva clipe si se gandeste.
-Bine,te ascult.
-Nu am vrut niciodata sa-ti fac rau! Nu am vrut niciodata sa te fac sa te simti jignita,folosita.Niciodata n-am fost eu cel ce te tragea de sfori.Nu cred ca pentru tine s-au inventat sfori…Viata este improscata pe pamantul amarnic,dart e rog,nu ma lasa asa.Nu…nu am vrut.Nu stiu ce sa zic,ma pierd.Nu vezi ?! Ma pierd in tine atat de mult.Nu iti stiu cale de intrare,cea de iesire.Esti un lac fara fund…te-as cuprinde toata,dar nu pot…
-Atat?
El cantarea bine ceea ce avea de facut.Primul impuls,avea sa ii fie si ultimul.
-Adio,iubita mea.
Printre copacii majestuosi ce impaienjeneau peisajul de sfarsit de primavera,se arunca in prapastia care-si avea zacamantul in spatele lor,fara nimic,decat cu acele ultime cuvinte.Fara lacrimi,fara regret,doar cu tarie.Poate singurul moment de hotarare deplina din toata viata lui.
Fata se apropie tremurand de marginea haului intunecat.
-Adio…
Si ultima lacrima ii curse adanc,zdrobindu-i-se baiatului de obrazul deja vanat.