Cerul pe care stau acum e verde !Cred ca ma voi pierde in el cateva clipe.Poate voi sta aici chiar si o vesnicie.Ah,da,asa e,tie nu iti place verdele !Amarul,delectandu-ma din el,a pierit usor,pe ochiul tau albastru,care de décor,statea si se holba inauntrul meu.Printre umbre si adaosuri materiale,poate chiar se intrezarea iubirea,un monument sacru ce reneaga acum amintirile pe care le destanui dintr-un plic mare alb.Citesc si reinviu in interiorul meu,un gand…doua ganduri…trei poate.Dar atat.Se cristalizeaza lacul pe care stateai,atat de rece si inghetat.Te avertizez,te rog,sa nu cazi in el,ar fi pacat!Printre frunze si gazon spart de voci,ti-am scris candva o poezie,era atat de stearsa,eu in locul tau i-as fi dat foc,insa tu ai iubito!Asta,ai iubit.Sau poate iubesti multe lucruri,sau poate nimic,sau poate nu inteleg…La rascruce de drum insa te-am intalnit din nou,erai superba,mandra,pe o raza albastra ce se propaga din lanul cu maci rosii,atat de rosii incat eu m-am ars in ei,si ma simteam atat de bine !Dar,fii fara grija,m-ai stins imediat.
Plecand,deci,pe un alt norisor,acum alb,iti voi scrie :”Sunt mort!”,intre randuri de ciocolata cu margarete .Un vis rosu,poate o bere,o tigara si…asta este!
Tarana,pietris,nisip…
O lingura de miere,pe langa trei sute de verze acre.Amuzant dar nefiresc,cam asa ceva…cam acum…ca niciodata.Si pentru asta uitarea nu va interveni aici.O stea se uita,doua,trei,o mie…dar luceafarul niciodata.Si totusi pe langa aceste franturi de gand,ce-mi ghideaza acum condeiul,cad surazand intr-o balta de apa.Sunt mort de sete,beau,ma imbat din splendoarea ei alunecand pe gatul meu uscat.Ciudat,e o senzatie de viata,doar pe moment.Apoi,dupa ce balta se va termina,si s-a terminat! Voi cadea din nou…
O foaie,un creion si inspiratie…
Adanca mea perceptie asupra ta este cam…nu asa de adanca.Te consider o statuie ce merita sa traiasca si sa-si arate splendoarea lumii albastre,cerului innorat,si unui om sinucis de mana altcuiva,draga Aberatie…Un om credul si superstitios poate sa inceapa sa asculte multimea tuturor frunzelor ce cad in acelasi timp pe pamant,poate ar provoca un cutremur,nu?Si totusi razi la asemenea fraze ilogice,nu te gandesti la substrat.Mai stai si reflecteaza.
Un tablou,o panza…Dar rama ?
Spre deosebire de atunci,acum sunt confuz,in tunelul acesta inchis,innegrit de geamuri fumurii,de umbre de ceanura,de oameni crispati de soarele argintiu.Dar peste raul acesta de rece incerc sa trec cu pluta,sper ca nu ma voi scufunda,si daca s-as intampla asta,as dori un trunchi de copac,va rog,mi-as scrie povestea vietii in timp ce mor inghentand.Am timp,e scurta.
Si deci,aici termin acest monolog.Un rand ,un vers ,o rima,dintr-o viata pe cale de a fi uitata.Si rup sigiliul baxului de sticle de vodka,va dau sa beti,sarmanii mei musafiri,caci niciunul nu se va mai imbata,sub apa dintre ochii mei,sub albastrul ce se reflecta candva in ei,dus acum,pe alte culmi mascate.
Un inceput,un cuprins,un sfarsit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu