Epilogul mortii

Rastoarna-mi furia intr-un monument oarecare,te rog.Si lasa-l sa umble viu acest pamant in lung si-n lat,sa vada ura,sa vada viclenia si uraciunea oamenilor.Sa fie mandra ca-i o statuie,sa fie mandra ca-i a mea…
Sa mearga des prin drumuri vagi ocolite de senin, sa vada himere ce isi pun mainile pe cruci de lemn,se inchina la preasfantul lor altar dumnezeiesc.. Nebunii de la colturi cersind agonizati de arsurile capatate cumva,ce sloaboda in aer scuipatul ce le-a ramas din trecut,ce i-a ucis in halul asta,si un urlet cam inchis din gatul perforat al unui vechi aurolac betiv ce-si varsa amarul,pana acesta l-a inecat. CAT de mici par acestea in ochii tai simbolici.Cat de dor mi s-a facut de moarte…
Crivat,disperare,un dur monolog se iveste din ceruri,prin fulgere se-asterne-n mintea mea.Tu preiei.Si printii lui Nostradamus cad,si noi o sa murim cu totii,dar ce rost are? Nici nu ne-am trezit,decat cativa.Sa stai draga mea sa reflectezi la justul sens realizat de atatea priviri care se uita la tine,atatea gesturi,atatea lovituri,atatea simfonii! Sa analizezi,sa cugeti,sa gusti din ele,din fiecare.Nu sa treci si sa-ti imaginezi doar o parere…Ea poate nu e buna.Atat namol in sarea asta ! Nici sarata nu mai e…
Si striga tare dumnezeului lor,ca DA ,Pamantul e rotund,sa nu mai caute colturi de bloc in care sa se sinucida,si lagare in care sa moara inecati.Si arsii pe rug sa fie dati cu smoala! Cu cat durerea mai mare ,cu atat tu vei intelege.Pana si tu albastru,am copilarit impreuna,sau asa simt eu.Nu-mi pot imagina trecut fara tine.Parca el n-ar fi existat.Parca eu mi-as fi inceput viata in primul an de liceu.Si as fi vrut sa mi-o termin oarecum si atunci.Era mai frumos,bestie ! Si inca tin,si inca vreau…sa mor bineinteles.
AAAH si campurile de mac au ars sub un soare atat de ciudat.Si sensul a ceea ce scriu il dai tu statuie,eu ma retrag sub o plapuma sublima.Cu ghipii asternuti ca o sabie spre jos,unde-mi capul tihneste in tihna...