Al meu cuvant de dor...

Seara se lasa peste ochii mei din nou.
O cortina finalizand un spectacol ce a fost,parca atat de demult,ziua.
Un rol dragut astazi,niste ochi mi-au aratat un zambet,o gramada de chipuri mi-au aratat tristete dar si fericire.Precum gloata oamenilor de rand de altadata,eu eram eroul care nu putea face nimic ca sa-i salveze.
Un personaj principal pierdut in mirajul unui trecut apus.
Un cantaret al unui nai prafuit.
Nimeni nu a inteles ce a fost in mine.Cutremur,explozie,ura.Arta.
Dar cum sa intreprinzi un pas spre crearea unui tot fara sa cazi in gropile nemiloase de pe drum.
Cum ai fi vrut sa fac asta ?
Chinul meu nu a fost ceva palpabil.Traia in mine,era viu,si deseori manca din trupul meu,cum Prometeu a fost blestemat si ciorile-i mancau din ficat,eu am pierdut si continui sa pierd.
Nu inteleg de ce nu ma pot reface.As putea sa ma consider un puzzle,dar m-as construi stramb,cu piese lipsa.Cele pe care le-ai cules tu de pe jos,cand m-ai stricat si ai plecat.
As putea sa ma consider un om al nimanui cu al sau cuvant de dor impovarand natura,caci ea l-ar asculta.Caci ea ar reusi ,pana si in noapte,sa inghesuie un suras pe buzele lui cusute.

Dar ce rost ? Eu sunt defapt un hain,un varcolac in plina zi mancand oameni.Oare e atat de adevarat ?Caci sigur,prin ochii tai transpira ura.O ura falsa in schimb,pentru ca eu nu ma regasesc in cel din irisii tai.M-ai pierdut pe drum si te-ai golit de mine. Dar ai gasit alta apa in care sa iti scalzi sufletul.

Poate si eu. Dar ...mereu am sa pastrez al meu cuvant de dor.